Carte de debut,:
“Spatii
la Editura Muzeului Literaturii Romane, august , 2003
Volumul I
Cerc
1
<<<
Era in aripa mea
Ochiul ce ma durea.
Zburam cu aripile stranse,
Zburam cu capul plecat,
Zburam cu mainile-ntinse
In zari…
Spre El…
Zburam cu gura-nclestata …
Ochiul din aripa mea
Ce ma durea , plangea.
2
<<<
O jumatate de flacara
Ardea in jos peste flori.
Crengile se scurgeau in flacari
Pe pamatul arzand.
Ardea pamantul mereu,
Vulcanic ardeau stelele ,
Visele…visele…
Cealalta jumatate de flacara zbura .
Aripi cresteau prin locurile
Unde ea ardea pamantul,
Aripi cresteau cu fata spre luna
Aripi cresteau
Pe acolo pe unde zbura
Si-n nebunia ei mare se izbi
De cealalta jumatate a ei.
Lua foc tot pamantul
Si-n aceasta ardere de jertfa
Flacara deveni rotunda.
3
<<<
Atunci cand se retrag apele, muntii…
Cand poti sa vezi cu claritate ce-ai dorit
Iti vin
In ajutor bucati de stea
Si prinzi cu mana
Franturi de ceruri
6 Comments
2
<<<
O jumatate de flacara
Ardea in jos peste flori.
Crengile se scurgeau in flacari
Pe pamatul arzand.
Ardea pamantul mereu,
Vulcanic ardeau stelele ,
Visele…visele…
Cealalta jumatate de flacara zbura .
Aripi cresteau prin locurile
Unde ea ardea pamantul,
Aripi cresteau cu fata spre luna
Aripi cresteau
Pe acolo pe unde zbura
Si-n nebunia ei mare se izbi
De cealalta jumatate a ei.
Lua foc tot pamantul
Si-n aceasta ardere de jertfa
Flacara deveni rotunda.
3
<<<
Atunci cand se retrag apele, muntii…
Cand poti sa vezi cu claritate ce-ai dorit
Iti vin
In ajutor bucati de stea
Si prinzi cu mana
Franturi de ceruri
4
<<<
Am intins mana mea in fata soarelui
Si se desfaceau muguriii in flori
Flori plouau peste tot pamantul
Si cerul se desfacea , se deschidea,
Si cerul cobora in inima mea ,
In sufletul meu ,
Se desfacea cerul in flori
Si curgea lumina in mugur ,
Curgea lumina in mugur
Speranta
5
<<<
E cineva care sta si priveste
Dincolo de timp si de spatiu
Printr-o bucata de cer
Si printr-o sclipire de stea.
<<<
6
Secventa de ideal
Rupt in doua si
Sfaramat.
Ruptura de deal
Si muchii de sfera
Vin spre mine
Si m-alunga-n larg.
Hei, oglinda a marii…
Nu ma primi !!
Nu ma primi !!
7
<<<
Priveste ochii
In luna distrusi,
Vezi-ti vulcanul,
Tasnind in lava.
Ai rabdare!
Ai rabdare!
Si vei vedea
Lumina negrului.
8
<<<
Vis,vis, eu,
Frig, vant, frig,
Culori , frig , vant,
Sfinti , lacrimi, cantec,
Sfinti , cantec , lacrimi,
Vant,
Sfinti,
Cantec , dangat
Lumanare, dangat , clopot,
Noi, glas, cantec , lacrimi,
Noi, lacrimi, cantec,
Noi, lumanre, dangat,
Noi, lumanare,
Noi, vis.
9
<<<
Rugaciune
Clopot
Rugaciune
Dangat
Bate clopotul
Suna clopotul
Rugaciune
Rugaciune.
10
<<<
Lumanare
Calauza de drum
Lumanarea
Ce lumina
Drumul…
11
<<<
In zadar astept
Sa rasari din ape
Nu vei rasari
Niciodata,
Fiind prezent
In orbirea
Uitarii mele.
POARTA CE S-A DESCHIS
12
<<<
Puterea
De a gasi,
De a gasi lucrurile din afara,
De a le descoperi esenta,
Esenta din launtru,
Dar mereu sunt,
Sunt numai la poarta
Care e deschisa,
Pentru ca au deschis-o vanturile.
Dar vor veni altele
Si o vor inchide la loc,
Iar zgomotul
Va fi groaznic,
Ca o bubuitura
Din adancuri,
Pentru ca eu
Nu am fost capabila
S-o inchid la timp,
Iar acum,
Acum ma tangui,
Ca poarta e itepenita in formele ei de
Inceputuri.
13
<<<
Sunt undeva departe,
Dar departarile astea
Parca ar fi aici
Aici, chiar aici,
In inima mea
Chiar aici, unde ar putea fi
Scaunul acesta, masa aceasta,
Patul acesta pe care dorm.
14
<<<
Fereastra
Prin care vad…
Eu privesc
Chiar aici,jos,
In strada
Cum oamenii trec.
Eu sunt departe,
Aproape
In mine.
15
<<<
In mine exista
Departarea,
In mine exista
Apropierea,
Eu am cuprins departarea
Cu ochii,
Am cuprins departarea
Cu gandul,
Am cuprins departarea
Cu un avant
Si chiar am zburat
Aici,
Acum,
Pana departe.
16
<<<
Lumea
Nu e decat
Un amalgam
De simboluri
Absurde.
17
<<<
Vreau
O
Alta
Lume!!
18
<<<
Vesnicia
Coboara
Printr-un cant,
Ce a încetat
Sa mai fie
Cuvant.
19
<<<
Cantec si lacrimi
Cantec si zbor
Clinchet si lacrimi
Sanii si zbor
Copilarie si dor
Vis si iubire
Uitare…
20
<<<
Sa plece, sa plece,
Sa plece de langa mine,
Ca n-o mai suport,
Eu sunt lumea
Si te alung de langa mine
Pentru ca nu meriti sa traiesti aici,
Nu ai invatat sa te porti
Nu ai invatat sa razi, sa te prefaci,
Razi, razi de multe ori ca noi,
Dar rasul tau ma enerveaza,
Pleaca, pleaca,
Nu meriti sa traiesti aici.
Eu sunt lumea si te alung
De printre oameni !
Eu nu suport
Sinceritatea !!!!!!
21
<<<
Muntii rascoala muntii,
Timpul rascoala vremea,
Locul asteapta sa vina sfarsitul,
Omul asteapta sa vina iubirea.
Totul trece.
Totul ramane.
22
<<<
E vsnica aceasta
Contradictie,
Ce ne framanta
Pasii si gandirea,
Ne-apropie,
Ne desparte
Si iarasi ne arunca-n
Orizonturi departate.
23
<<<
Daca ar fi sa adorm,
M-as gandi,
Ca ma voi trezi candva,
Departe in timp,
In constiinta mea,
Dar mie mi-e frica s-adorm,
Mi-e frica sa ma las
Intr-un somn adanc,
Mi-e frice de
Uitare.
24
<<<
Atunci
Cand ma privesc in somn
Aud dintr-o data
Cum un glont a spart
Geamul ferestrei din camera mea
Si atunci vad
Lumea.
Eu dorm,
Nu-mi mai e frica de somn.
CEVA
25
<<<
E atunci cand ai ceva de spus,
Cad macina si chinuie in tine,
Ceva ce nu poti exprima.,
Un necuvant adanc,
Ce –ti izoleaza
Pasii de ceilalti.
26
<<<
E cineva aici care doineste,
Vreau sa-l aud si eu,
E liniste si pasarile canta,
Ce iarna e !
Si totusi nu e frig.
27
<<<
Incerc in zadar
Sa caut frunza tacerii,
Tacera a disparut
Ucisa de zgomot,
Si totusi…
Cata tacere e-n cer !!
28
<<<
Un colt de copac
A disparut,
S-a dus undeva-n nemurire…
Hei, oglinda a marii,
Ma primesti in nemurirea ta ?
S–a dus un colt de copac
In vesnicie
29
<<<
E un cant prin cant,
Intrat in legenda poate…
Si totusi e iarna,
Si stau rezemata de zidul cetatii,
Incerc sa mai spun
Cu privirea
Inca un cuvant,
Dar ma opreste ceva…
Rupt din eternitatea luminii.
30
<<<
Aud clopotele cum bat,
Simt suflarea vantului rece,
Incerc sa ma trezesc,
Sa-mi trezesc privirea amortita de gand.
Si iarasi privesc,
Si iarasi privesc,
Zidul vechi ,zidul vechi
De lumina.
31
<<<
Ma indrept cu privirea
Spre cevaul din mine,
Si vantul imi spulbera pletele ,
Si glasul cantat
Ma trezeste din vis ,
Amintindu-mi,
Ca trebuie
Sa devin
Eu …
32
<<<
Franturi de stele
In ochii mei obositi ,
Cautand lumina
Prin bucati de vis.
Caut un alt
Univers.
33
<<<
Trebuie
Sa ajung
La
Gandul pur,
La
Gandul pur.
34
<<<
Totul canta si tace
C-an vis,
Dang, dang, dang,
Canta prin zapada
Clopotul.
35
<<<
Cantare veche
Invesmantata in alb.
O carte uitata
In deal la izvor.
Si ma-nvart,
Si dansez
In cantec de clopot.
36
<<<
Cuvintele mele
Au incetat sa mai fie.
Totul imi canta
In privire si glas.
Eu plutesc in muzica din mine,
Si privesc,
Si privesc
Si ma-nalţ,
Si ma-nalt
Si nu mai stiu …
37
<<<
Unde ati disparut
Copaci fara frunze ?
Si zapada ?
Nori si ninsoare ?
Aud…
Ochii mei sunt izvoare in mers!!
Ma uit in jos
Cu teama…
Vai !
Am inceput sa cobor…
Am gasit intuneric,
Fara sa stiu,
M-am uitat
Spre pamant.
38
<<<
Caut prin intuneric
Si parca am gasit.
O raza de lumina,
A zorilor ce au venit,
Imi descopera chipul meu,
Udat de lacrimi
In oglinda
Ceva…
39
<<<
Cevaul
Din mine…
Ii privesc chipul
Prin intuneric
In oglinda din
Fata mea.
Ma gandesc
Si parca vad,
Il vad intors cu spatele,
Cautandu-mi fata
A lui
Si a mea.
40
<<<
Astept,
Astept
Si e noapte mereu.
Astept ceva
Sa se reverse din mine,
Dar ma mistui
In foc
Zadarnic.
Ploia nu-mi vine
Sa-mi spele ochii de fum.
CULORI
41
<<<
Sunt margaritare transformate in lacrimi
Cad in lac printr-un fosnet sublim,
M –am uitat spre în jos,
Ajunsesem prea sus ?
Ma ametise distanta
Si raceala zapezii?
Dezechilibrandu –ma ,
Am inceput sa cobor,
Am ajuns cufundata in lac.
Acum
Imi caut margaritarele?
42
<<<
Eu
Sunt
Aici
Si
Acum
Ceea ce
Sunt.
43
<<<
Eu sunt aproape.
Eu sunt departe.
Pentru ca zarile sunt
Sub picioarele mele.
44
<<<
Apele lacului
La început luminoase
Si apoi revarsate
Spre albastru,
Inconjurat de verde,
Ce merge spre galben,
Galben ce urca
Spre violet
Si apoi
Spre albastru.
45
<<<
Stau
In intunericul de catran
Al incaperii mele
Si astept
Rasaritul soarelui.
Vad cum intunericul
Se lumineaza incet,
Dar sigur.
46
<<<
Semnalul cocosului
Anunta sosirea zorilor,
Ca o trambita puternica
De lumina
In intunericul ce-si revarsa
Chipul in
Oglinda
Din odaia mea.
47
<<<
Mi-am pierdut oile
Prin furtuna.
Am luat-o
Pe drumul cu plopi.
M-a trezit simfonia tacerii
Si oile,ce erau langa mine,
Udate de ploaie
48
<<<
Lumina lacului,
Apele lacului,
Tacerea lacului
Si tacerea mea.
49
<<<
Rasul meu
E tot mai puternic,
E departe de mine,
Devine
Tot mai metallic,
Pana nu-mi apartine.
E un ras strain,
Ce-mi protejeaza
Tacerea
Si cautarea disperata
A tacerii.
50
<<<
Ma-nvart intr-un picior,
Ma-nvart
Si ploaia cade
Deasupra mea,
Spalandu-mi
Praful
De pe haine.
51
<<<
Hainele subtiri
Si florile
Primesc binecuvantarea
Luminii.
Privesc spre cer,
Primindu-mi
Sarutul ploii.
52
<<<
Mereu cautandu-ma,
Mereu intrebandu-ma.
Dimineata e aici,
E departe.
E roua.
E lumina.
E intuneric.
53
<<<
In vuietul disperat
Al departarilor,
Te caut
Si ma sperii.
Ma caut
Si Te caut mereu.
Mai cauta!
Spune gandul din mine,
Batjocoritor
54
<<<
Vreau
Sa pot
Sa regasesc
Visarea
Plina de …
Poarta
E larg deschisa
Pentru calatori
Dar asta e intrarea…
55
<<<
Ea porni spre deschis,
Deschisul se largi
Iar haile îi culegeau
Intunericul
Transformat in roua.
56
<<<
Privirea ei
Un fir subtire
De
Iarba
Albastra
Si verde,
Si rosie,
Si …
57
<<<
Ea privi
Cum
Noaptea se stranse
Intr-un bob de roua
Violet,
Ce canta
Muzica facuta drumul
De sub picioarele ei.
58
<<<
Privesc mereu
La o poarta galbena,
Deschisa
Dar nu o pot trece,
Pentru ca sunt
Prea mult afara
Si prea putin
Inlauntru.
59
<<<
Asteptarea
Imi rastoarna gandurile,
Devin o alta fiinta,
Cu o alta minte,
Ce-mi ascunde
Propriile mele ganduri.
Mi-e frica
De poarta
Mereu deschisa,
Pe care nu intra nimeni.
60
<<<
Ochii vin spre mine
Si genele ma dor,
Ma doare tot,
Inclusiv
Bolta cereasca
A visului meu.
http://www.victoritadutu.home.ro
http://www.vicdutu.wordpress.com
victoritadutu@yahoo.com
CUVINTELE
VOLUMUL II
Victoria Dutu
Aparitia celui de la doilea volum de versuri :
”Cuvintele”,
la Editura Muzeului Literaturii Romane , noiembrie 2005
Volumul de versuri “Cuvintele” a avut o prezentare televizata , la postul B1.TV,
la emisiunea “Lumea Cartilor.Un poem pe zi”.
Liniste
*
1
nu stiu ce m-a facut astazi
sa ma aseman cu un copac violet,
inflorit cu flori verzi albastre
si parca prin fiecare frunza
vantul imi soptea
cuvantul,
ce nu-i puteam rosti
întelesul
*
2
liniste
prea multa liniste,
zgomotul patrunde
cu putere,
dar nu poate
cuprinde linistea
intr-o imbratisare
de neinteles.
*
3
imi este frica de zgomot,
de linistea
ce nu se lasa cuprinsa
de zgomot.
zgomotul acesta
atat de violent
imi ia puterea
de a privi
dincolo de
ceea eu cred
ca as putea
cunoaste.
*
4
sa ating
linistea, ca o
prezenta,
dincolo
de gestul meu
de a cuprinde
manunchiul de cuvinte
ucise de zgomot.
*
5
cineva priveste
din departare,
eu nu-l pot vedea,
dar inchipuirea
creste atat de tare
incat privirea
alungata de
teama unui gand
nerostit
asteapta sa fie privita
de catre cel ce este
dincolo de mine.
*
6
imi este teama
de linistea
ucisa de zgomotul
ce se preschimba
in mine,
in linistea
unui blestem
*
7
cineva
s-ar transforma
intr-un om
apoi
dintr-un om
in mai multi
oameni
si dintr-o data,
cu mana ridicata
in zare
ar face semne
nevazute
in rasarit.
*
8
eu maresc totul
la alta scara
pana ma prabusesc
in propia mea
minte.
stiu ca nu trebuie
sa-mi ucid
inchipuirea
dar numai ea
este prezenta
in realitatea ce o
traiesc fara sa o
pot atinge cu mana.
*
9
e oare rau
sa privesc,
sa ating
gandul celuilalt,
care fuge,
care se ascunde
inficosat,
de palma altui gand
ce nu a lovit inca?
*
10
ochii lui scapara
scantei devenite
doar parere de zambet,
dar durerea
tasnita pe umbra
peretelui ce o
cuprinde,
tremura de spaima
in disperarea lumii.
*
11
o unda de soc
face ca totul
sa se inverseze
si in loc sa
privesc inainte
privesc inapoi,
pasesc in felul acesta
pe un drum
ce se largeste la
infinit.
*
12
zarva, tacere,
liniste,atat.
nimicul cuprinde
ca intr-o haina
golul de dinaintea
unei caderi.
dupa cadere
este mai mult
decat golul
in nimicul
celui strivit.
*
13
apare gandul
cuprins intr-o umbra
ce se pune
intre soarele rasarit
si noaptea ce
vrea sa apuna
si sa rasara
la plus infinit.
*
14
golul acesta
cuprinde
doar obiectul
ce nu mai este.
obiectul acesta
si-a pierdut forma,
se striveste acum
pe el insusi
in doua goluri
ce se intersecteaza
in ochiul meu
ce vrea sa
tasneasca prin spatii.
*
15
lucrul acesta
s-a cuprins
pe el insusi,
se vede pe sine
pentru ca
forma nimicului sau
si-a pierdut
calitatea vietii.
*
16
intr-o oglinda
se vedea pe
el insusi
in aceasta
strafulgerare
si nu-i mai era frica.
da, da, nu-i mai era frica,
pentru ca
obiectul acesta
a devenit un gand
ce nu mai facea
nici o umbra.
*
17
lucrul
care a scapat
de propriul lui gol,
a devenit o bijuterie
dintr-o alta coroana,
diamante,
ce nu mai pote fi calcate
in noroaiele drumurilor.
*
18
oboseala inchide o
fereastra,
inchide doua ferestre,
inchide mai multe
ferestre,
apoi ferestrele
ma inchid pe mine
in oboseala gandului.
Linie
*
19
eu merg pana departe,
fac un pas.
nelinistea imi
inchide ochii,
pleoapele,
eu vad
prin fereastra ce a devenit
o lume subtire,
infinita.
vad si ma strecor
prin aceasta lume
prin care eu
am devenit un punct.
*
20
lumea pluteste.
eu sunt punctul
din linie,
merg printr-o fereastra
atat de deschisa
incat pamantul
ca o sfera inofensiva
poate trece prin ea.
*
21
linia mea e un drum,
un drum pe care
eu nu-l pot desena
nu-l pot descrie,
dar stiu ca frica
si oboseala
se imbratiseaza,
dandu-si mana
prin aceasta fereastra
prin care
numele meu
patrunde nestingherit.
*
22
aici cuvantul poate fi
doar un nume,
care pluteste sub forma
unui sunet
aruncat in infinitul
din launtru.
*
23
in infinitul din afara,
gandul oboseste
sa priveasca
dincolo de numele lui.
liniile frante
devin in felul acesta
universuri
asemeni unor
foi de hartie
asezate intr-o carte
pe-un raft.
*
24
iau cartea
si fara sa o deschid,
o transform intr-un gand
plutitor pe o linie
paralela cu lumea,
unde eu sunt
doar un nume
ce dorm.
Frumusete
*
25
cunosc lumea,
privesc,
o privesc de la distanta,
nu stiu cum
sa pasesc,
nu stiu
cum sa merg,
imi este frica
de pasul meu,
care ar putea distruge
frumusetea
ce nu o pote
intlege.
*
26
frumusetea aceasta
se ascunde mereu.
nu stiu pe unde
sa merg,
pentru ca ea,
fiind a lumii,
vreau sa o
pot cunoaste,
dar pot intelege
oare nesfarsitul,
atunci cand raman
singura in fata
unei frumuseti
ce mi se ascunde?
DRUM
*
27
aici
e un drum nesfarsit,
care se largeste
eu merg pe el
cu privirile atintite
la cei de langa mine
si in felul acesta
ma tem.
*
28
aud doar voci
ce ma sperie,
unele ma ademenesc,
spun cuvinte
intortochiate,
pe care eu nu le inteleg,
dar merg pe acest drum
si eu dorm in mers
fara sa imi pese
de tot ceea ce vad,
de ceea ce
se intampla cu mine.
*
28
aici e doar intamplarea,
nu va fie teama
gandurile mele
sunt aici,
priviti-le,
eu le culeg
ca pe niste pere coapte
dar in interior sunt
amare si verzi.
*
30
da, arat mana,
palma mi-o arat,
dar nu se intampla
mare lucru,
pentru ca in
aceasta calatorie,
doar gandul neputincios
se mai framanta,
sa poata scapa,
de ceva nestiut.
*
31
cand privesc
catre zarea
ce se asterne
in spatele meu,
atunci , totul
dintr-o data
devine pentru mine
de neanteles.
*
32
sunt aproape,
cat mai aproape
de o imagine.
privesc in gol
si cred ca eu pot
sa pasesc.
eu fac pasi,
dar totul se intampla
doar in inchipuire.
realitatea pentru mine
poate deveni
doar cuvantul Tau.
*
33
eu in lume stau
lipita cu fruntea,
de o imagine
ce-mi devine
gand permanent:
“am in fata mea
doar un drum
ce se largeste
la infinit”
*
34
am facut o distinctie
intre mine si
un drum din inchipuire,
o mana din afara mea
m-a luat de mana
mea stanga,
nu m-am speriat
ca nu am putut
sa o vad!
*
35
pe malul din urma
privesc,
privesc
marea de cuvinte
cum
tipa in valuri
in jurul eului meu.
Gradina
*
36
cu doi ochi inchisi
ce vor ss vads
msna ce m-a atins
si m-a impins,
m-a tras
de mana mea stanga,
pot sa vad
un punct de departe
din inchipuirea
unei gradini.
*
37
gradina
a facut un ocol
si mi-a adus copacul in palma,
eu sunt cu el,
cu cel care ma impinge de la
spate sa merg
pe drumul ce nu-l pot vedea
decat prin
atingerea bratelor.
*
38
eu am ochii inchisi,
dar cu ochii deschisi
pentru o lume
ce o pot vedea.
caut cu mana
un semn
de departe
si simt o alta
mana ce ma atinge.
atunci mai fac
inca un pas
de una singura.
*
39
mana aceea a incetat
sa ma impinga ,
sa ma traga
dupa ea.
astept,
nu se intampla nimic,
atunci am din nou
ganduri , imagini
si întind bratele,
sa caut ciocnirea
de mana calda
ca sa
pot sa pasesc
mai departe
pe drumul drept.
*
40
de multe ori
atingerea aceea
e imbratisarea
unui copac.
asa traiesc un alt
inteles
din gradina transformata
in cuvntele mele
din amurg.
*
41
stiu
ca pot sa vad.
deschid ochii,
chiar daca nu vãd
decat imagini iluzorii.
vãd intr-un fel
in care doar
pasii gandului
merg pe un alt drum.
ei trebuie sa atinga
un alt pas
si numai dupa aceea
urmatorul
va pasi fara teama.
*
42
inca un pas
imi este permis,
pentru ca ,
am atins astazi
mana
unui gand,
ce face ca drumul
pe care merg,
sa se largeasca la infinit.
*
43
drumul pe care merg
e un drum inutil,
e drumul
ce atinge
picioarele mele
cu un inghet
al normalului,
care ma scufunda
in vartejul uitarii.
*
44
caut prin iluzoriu
mana ce ma atinge
ca sa fac
pasul correct.
Paşi
*
45
eu vreau sa merg
pe fiecare dintre
drumurile
de sub picioarele mele.
traiesc intr-o inselare,
pentru ca totul
sa fie posibil
doar
acolo unde
nu mai privsc.
*
45
rascrucea de drumuri
nu este decat
in inchipuirea mea.
apas pe aripa vantului
ca sa pot zbura
intr-o lume iluzorie
ce ma face
sa cuprind in mana
cele patru drumuri
ce nu le pot vedea.
oare nu asta este
inselarea mea?
*
46
priviti!
eu merg
si-mi masor gândurile
cu un cuvânt
inventat de mine!
*
47
lumea aceasta
ma poarta
intr-o haina
ce ma stramtoreaza
si eu sunt vina
pentru care
matasea ma strange
si n-u pot s-o port
doar creanga copacului
ma agita
cu frumusetea lui
si ma invita
se dezbrac haina lumii
si sa imbrac matasea cerului
ce poarta in ea
imaginea crengilor
leganate pe oglinda albastra
in care eu ma privesc.
traies in aceasta haina a lumii
ce o port mereu
si nu pot sa o lepad.
*
48
Doamne, astazi sunt trista
e semn ca m-am indepartat de Tine
dar nu stiu cum ss fac
pentru cs numai bucuria
imi da putere sa merg
mai departe.
cat de mult ma inspaimanta viata
dar de ce traiec aceasta spaima ?
vreau sa ma las in purtarea Ta de grija
dar sa nu ma mai tulbur.
*
49
cuvintele sunt,
poate nici nu mai stiu,
o simpla miscare de aer ,
un zbor de pasare,
cu o viteza uluitoare
ce se ascunde
de zborul rapitor.
*
50
la el , cel nestiut
fug la el cu gandul
de frica unei noi caderi,
de spaima unei indepartari
in prapastii,
de cel care vrea sa-si faca
din mine
cea mai aleasa prada.
Doamne,
ma cutremura lacrima mortii
ce ploua pretutindeni.
*
51
ochii mei in privire,
se infricoseaza
la umbrele uriase
facute de mana
infricosat
catre soare.
*
52
nu pot sa spun
nici ca el curge
nici ca el sta.
obiectul acesta
ce nu mai este,
era candva un ochi
prin care gandul
putea sa vada
staãfulgerarea
unei idei.
*
53
stiţi ca exista acest obiect
devenit gand
ce nu mai poate fi distrus
de nimeni.
gata , nu-mi mai este frica.
*
54
din fereastra apoi
sticla se topeste
intr-o raza,
venita de nicaieri.
raza lumineaza
intr-un alt intuneric
ce nu poate cuprinde
angoasa gandului.
http://www.victoritadutu.home.ro
victoritadutu@yahoo.com
VREAU O ALTĂ LUME
ILINCA NATANAEL
VICTORIŢA DUŢU
Cu pseudonimul literar
ILINCA NATANAEL
Date biografice:
S-a nãscut în 1971, în judeţul Botoşani,
în 1990 absolventã a Liceului Pedagogic din Botoşani,
în 1995 absolventã Facultãţii de Matematicã, din Iaşi,
în 1999 absolventã a Facultãţii de Filosofie, din Iaşi,
1998 “Masterat în Logicã şi Hermeneuticã “,
din 2000 profesor de matematicã la un colegiu din Bucureşti.
În 2003 publicã volumul de versuri, Spaţii “,debut,“
la Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti.
În 2005 publicã volumul de versuri “Cuvintele”,
tot la editura Muzeului Literaturii Române , Bucuresti,
şi expune la Fundaţiile Regale,
Biblioteca Centralã UniversitaRã, Sala Profesorilor,
expoziţia de picturã şi poezie intitlatã :”Punctul de la infinit ”.
***
Aş vrea să dorm ,să dorm
Dar gândul nu mă lasă.
Mă pune să-L întreb pe Dumnezeu
Dacă iubesc, dacă-L iubesc pe El
Şi El răspunde mie cu-aceeaşi întrebare:
Doamne,
Aş vrea să fiu copila
Ce răsare dintre flori albastre
Şi –Ţi spune de departe râzând
Şi alergând spre Tine:
<Doamne , uite, Dumnezeul meu,
Ce flori albastre, Ţi le dăruiesc,
Sunt ale Tale, căci Tu le-ai mângâiat
În fiecare noapte când a răsărit luna.
Ştii, Doamne, Te-am urmărit aseară
Cum lacrima îţi strălucea obrazul,
În glas de stele , dar tăceai,
Primeşte ,Doamne, florile albastre,
Sunt ale Tale , căci Tu le-ai lăcrimat.
***
Doamne, ziua de astăzi a fost bună
Pentru că eu acum
Am putut vedea pentru o clipă
Pâinea şi vinul din altar,
Cum Te aduc pe Tine prezent
În mijlocul oamenilor ce Te caută.
Puţini dintre mulţi s-au gândit
Acum la Tine şi Tu ai venit,
Dar ai stat în taină, că nimeni
Nu Te-a văzut, dar unii
Ţi-au simţit prezenţa :
O frumuseţe teribilă i-a înconjurat!!
Aceasta e Iisuse, dragostea Ta,
Prezenţa Ta în mijlocul celor care
Te cântă, Te caută !!!!!
***
Văd cerul albastru ziua,
Cerul înstelat noaptea,
Văd cerul înnorat în furtună
Şi razele soarelui de după nori,
Alergând către mine,
Văd pădurea ce se aşterne la orizont
Şi ierburile înalte
Ce-mi primesc paşii temători,
Dar dincolo de tot ce văd ,
Nu-l pot vedea
Pe Cel pe Care eu Îl caut !!!
Tu, care ai creat norii,
Care ai creat ploaia,
Care ai creat pădurile şi cerul, şi stelele,
Unde eşti ?
Unde eşti ?
Ce sfioase sunt florile
Când trec pe lângă ele ,
Cât de limpezi sunt apele ,
Izvoarele, fântânile,
Cât de sclipitoare sunt toate astea !
Unde eşti Tu,
Cel ce ai creat toate ?
Toate acestea în mijlocul cărora
Eu trăiesc,
Unde eşti Tu, Tu cel ce ai făcut toate ??!
Cât de frumoase sunt florile astea ,
Lăcrămioarele, cât de albe,
Ca nişte clopoţei.
Cât de verzi şi ascuţite şi lungi
Le sunt frunzele !
Tu care ai creat minunea asta de floare,
Unde eşti, unde eşti ?
Şi Tu, Tu , iubitorule,
Cel ce ai creat toate ?
Unde eşti de nu-mi este teamă,
De nu-mi este frică să merg
Prin pustietăţile astea ?
La o fântână stă Cineva, cu capul plecat
Între palme, rezemat.
Oare Cine-o fi Cel Ce stă
Cu ochii închişi, cu ochii plânşi ?
M-am aşezat lânga El şi-am tăcut,
Şi toate întrebările dispăruseră.
***
Iisuse, atunci când mergeai de unul singur
În munţi să Te rogi,
Dimineaţa înainte de zori,
Sau seara pâna dimineaţa în soare,
Nu te-nspăimânta Doamne,
Piatra din jur
Şi singurătatea de-afară ?
M-am întrebat Doamne de mii de ori,
Oare cum Te rugai Tu
În singurătate şi teamă ?
Nu Te înspăimânta piatra muntelui
Prin răceala ei?
Stelele reci şi îndepărtate
Nu Te înspăimântau,
Iar oamenii ce roaiu în jurul Tău,
Nu Te umpleau de spaimă, de graoză,
Nu Ţi-a fost silă de noi niciodată ?
Când ridicam pumnul înverşunaţi,
Gata să Te lovim, gata să Te ucidem ?
Toată creaţia Ta în care Tu ai locuit
Nu Ţi-a strâns sufletul în singurãtate ?
Nu Te-au înspăimântat oamenii,
Nu Te-au înspăimântat pietrele ,
Furtunile şi îngheţurile nu Te-au înspăimântat ?
Nu înţeleg de ce a trebuit să Te naşti,
Când lumea aceasta e sortită pieirii ?
Doamne, desigur eu gândesc după gând omenesc,
Dar cum aş putea gândi Doamne ?
***
Doamne, cosmosul întreg e creaţia Ta,
Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele şi lumina,
Iar copacul acesta de care eu mă sprijin cu mâna,
Sunt martorii Tăi, căci Tu ne-ai creat.
E noapte şi mi-i atât de frig,
Îmi era într-un timp bine,
Când era soare afară şi cald,
Dar dintr-o dată a venit noaptea,
Nu se mai vede bine în jurul meu,
Doar stelele şi luna pătrund
Prin crengile copacilor cu lumina lor,
Până la mine , până la pământ.
E noapte, e lumină şi e atât de frumos,
Dar eu nu pot atinge frumuseţea asta
Decât cu privirea,
Această frumuseţe mă respinge,
Îmi e străină , eu nu pot,
Nu pot trăi în mijlocul ei,
Eu nu pot fi însăşi această frumuseţe.
***
Doamne, sunt un copil.
Aş vrea să fiu un copil,
Dar lumea din mine nu mă lasă,
Oamenii mă provoacă la duel.
Lumea din afara mea mă încorsetează.
Doamne, nu sunt liberă,
Cum să vin în libertatea Ta ?
***
Dar cuvintele, cuvintele,
Ce sunt ele cuvintele ?
De ce Tu ai vrut ca noi să vorbim ?
Dar cum să descopăr eu,Doamne
Vorba aceea care să Te cheme pe Tine,
Cum să descopăr eu cuvântul
Prin care eu să pot vorbi cu Tine?
De ce caut mereu cuvinte sofisticate,
Când cuvintele astea simple şi minunate
Exprimă atâta siceritate, atâta frumuseţe?
De ce caut mereu cuvinte mari,
Ca să nu Te pot exprima,
Prin care să nu înţeleg nimic,
Să mă rătăcesc
Şi nici eu nu mai ştiu unde sunt.
Ce mare dar ne-ai facut,Doamne,
Cuvintele, cuvintele astea simple, directe…
Şi care e cuvântul prin care eu
Aş putea să-mi descopăr
Taina mea, taina iubirii mele cu Tine,
Cu Tine şi cu lumea Ta ?
***
Doamne, eu sunt în aşteptarea
Unei iubiri, unei iubiri,
Atât de mari , cum n-am mai trăit niciodată.
Eu sunt în aşteptarea unei iubiri
Şi cât de minunată este această aşteptare,
Când eu îmi închipui mereu
Cum va fi iubirea aceea a mea,
Când eu Îl voi iubi pe El,
Pe Cel nespus de minunat !
Mi-e şi frică să spun,
Cât de fericită voi fi.
Eu sunt în aşteptarea unei iubiri
Şi sunt nespus de fericită!
Îţi mulţumesc Dumnezeule
Pentru liniştea mea.
Doamne, Tu eşti cu adevărat
Nespus de frumos !
***
O, Doamne, îngerul ce Tu mi l-ai trimis
M-a lăsat pe mine să zbor
În locul lui,iar el a stat în locul meu
Să mă privească pe mine cum zbor,
Am schimbat locul unul cu altul,
Eu şi cu îngerul meu,
Eu zburam până departe spre stele, spre lună,
Iar el se ruga în locul meu.
Toţi sfinţii i-a adunat în jurul lui
Şi se rugau împreună pentru mine,
Iar eu nu ştiam asta,
Că ei mă iubeau atât de mult pe mine.
Eu zburam şi dansam deasupra stâncilor
Şi nu-l mai vedeam pe înger
Cum stă îngenunchiat în locul meu
Şi se roagă lui Iisus să-mi primească
Zborul ,dansul ,iubirea.
Eu dansam şi plângeam ,rugându-mă neîncetat
Împreună cu îngerul
Şi deodată el mi-a strigat
De acolo de jos,de departe:
’’Vezi, vezi, uită-te în stânga ta,
În stânga ta uitâ-te, că vezi pe Cineva’’
Dar nu puteam să mă uit,
Pentru că nu vedeam,
Dar simţeam că Cineva e cu mine,
Ştiam că Cineva dansează şi zboară
Împreună cu mine, era prea mare fericirea.
Când am oboist,am venit lângă înger
Iar el mi-a zis: ‘’L-ai văzut, L-ai văzut ?’’
‘’Nu’’,i-am răspuns,’’vai’’,mi-a zis îngerul,
Era El şi zbura împreună cu tine,
Cum de nu ai văzut ?’’
‘’Nu puteam să văd, mă încurcau lacrimile,
Dar spune- I, te rog îngeraşule,
Că eu am simţit că dansează cu mine
Şi să mă ierte că nu L-am privit,
Fiindcă eu numai la El m-am gândit,
Spune-i,te rog,îngeraşule !’’
***
I-a zis Toma necredinciosul lui Iisus,
Nici un apostol nu i-a mai zis aşa
Decât el , când i-a pipăit rănile după înviere.
Dacă eu aş putea sã-Ţi spun, Iisuse al meu,
Aş fi cea mai fericită femeie din lume,
Cât de fericită aş fi,
Pentru că iubirea Ta e infinitul,
Dar nu ştiu cum să spun
Pentru că nu e decât o reprezentare,
E un infinit asemãnãtor întunericului,
Dar întuneric ce se luminează
De o lumină ce-i în preajma minţii mele,
Dar nu o văd, ci doar mi-o închipui
Şi mi-o doresc să fie.
***
Parcă toată creaţia Ta
Aş vrea s-o dau la o parte,
S-o dau la o parte,
Ca pe-o perdea,
Iar dincolo de ea ai fi Tu,
Ai fi Tu cu braţele întinse spre mine.
Dacă aş putea da
Toată creaţia Ta la o parte
Să te privesc doar pe Tine,
Doar pe Tine să Te pot vedea…
Dar Tu eşti atât de departe!!!!
Şi totuşi, ceva se întămplă
Cu această creaţie a Ta
Ceva se întâmplă,
Începe să se mişte ceva,
Să plece departe!
E oare mâna Ta
Ce dă la o parte perdelele
Ce acoperă uşile
De mult descuiate,
De mult deschise?
Sau poate vântul
Ce se-nfioară
La apropierea Ta?
***
Creaţia Ta e asemeni muntelui
Ce stă măreţ în faţa mea
Iar Tu îmi ceri să am atâta
Încredere în Tine , atâta iubire
În iubirea Ta , încât, încât
Să-i cer muntelui să se arunce
În mare şi el mă va asculta,
Adică să se dea la o parte
Din faţa Ta, ca eu să Te pot vedea!
De ce Doamne,mi se pare uneori
Că e mai simplu să sap o cărare
Sub rădăcina muntelui,
Să sap un tunel prin piatra lui,
Ca eu să ajung la Tine departe,
De parcă Tu ai sta pitit în dosul muntelui
Iar eu nu Te-aş putea vedea?
***
De multe ori am vrut Doamne
Să le spun munţilor să-mi arate
Unde stăteai Tu când erai singur
Şi Te rugai,iar munţii nu mi-au arătat
Decât crestele lor aurite de soare
Şi făcliile lor purtãtoare de stele.
Am întrebat din nou munţii
Şi i-am rugat să-mi arate
Pe unde mergeai Tu,
Cănd apele îşi închinau sfioase
Dansul lor la picioarele Tale
Şi munţii nu mi-au răspuns.
Ei au lăsat frunzele lor verzi
Să devină lumină albastră
Purtãtoare de stele.
Am cerut munţilor să-mi arate
Unde dormeai Tu liniştit,
La rădăcina unui copac
Cu capul pe o piatră
Şi munţii au început să strige la mine
Cu tunet şi m-am înspăimântat.
Am stat şi m-am uitat la munţi
Zile în şir, aşteptând răspunsul
Dar ei tăceau clipă de clipă
Şi crestele lor luminate de soare
Se uitau la mine triumfãtor.
M-am simţit atât de singură Doamne
Şi atât de dor îmi era să Te aflu
Că m-am hotărât să cobor şi să urc
Povârnişurile pietroase ale munţilor.
Plângeam şi mergeam iar disperarea
Creştea în mine şi mi-a venit să adorm
La rădăcina unui stejar,
Când am auzit deodată un glas:
***
Copilul dansează în lumina lunii
Şi Dumnezeu veghiază
El priveşte zâmbind,
Jocul copilului, dansul copilului
În lumina lunii,
În lumina soarelui
Şi copilul dansează
Deasupra lanurilor de grâu,
Deasupra livezilor înflorite
Copilul dansează în lumina norilor
Zburând peste ape
Şi El din cer plânge
Plânge cu lacrimi de flori
Înconjurând copilul
Ce dansează plângând
În lumina lunii.
Copilul dansează
În braţele Lui, în braţele Lui,
Ce l-au cuprins de acum
Într-un dor nesfârşit
Şi copilul niciodată,
Niciodată nu va mai plânge.
***
Ce fericire Doamne să pot vedea
Lumea din mine şi să pot striga.
Lumea pe care eu o trăiesc
E o lume perfectă,
E o lume perfectă,
Pentru că ea e doar în inima mea
Şi nimeni nu poate pătrunde în ea
Pentru că e numai a Ta
Şi numai Tu locuieşti
În lumea mea perfectă.
Nimic din afară nu poate veni
Să-mi tulbure liniştea,
Lumea mea perfectă să mi-o ucidă
Oricât de multe rele aş vedea,
Lumea de-afară îmi rămâne străină,
Iar eu simt că numai aici,
Acasă cu Tine, în mine
Eu sunt eu,şi totuşi sunt alta
Şi câteodată mă minunez de ceea ce sunt.
***
Doamne, oare timpul acesta
Pe care noi îl măsurăm cu ceasurile
Şi ne uităm plimbându-ne
De la noapte la zi şi de la zi la noapte,
Oare timpul acesta nu e doar o iluzie ?
De ce oare să numim timp
Scurgerea aceasta de clipe,
De la răsăritul soarelui până la apus
Şi de la apusul soarelui până la răsărit.
Doamne , eu când mă gândesc la Tine,
La bucuria ce Tu mi-o dai uneori,
Pentru mine nu mai există timp
Ci doar veşnicia Ta din inima mea
Şi timpul devine pentru mine
Doar o iluzie.
O, Doamne, nu există decât veşnicia Ta,
Timp nu există, ci-i doar o părere.
***
Sfinte Botezătorule Ioan,
Astăzi lumea te sărbătoreşte,
Eu nu te-am sărbătorit şi e seară,
Sunt tristă şi îmi curg doar câteva lacrimi
De tristeţe şi de durere că nu m-am rugat,
Nu m-am gândit şi nu am vorbit cu Iisus.
Oare de ce nu m-am rugat astăzi,
Sfinte Ioane, oare de ce ?
Ajută-mă şi pe mine să-L pot urma
Pe cel care ţi-a fost atât de prieten
Şi te-a iubit atât de mult
Că Te-a considerat pe Tine,
Cel dintâi dintre prooroci.
Tu ai fost atât de mare
Şi încă mai eşti pentru mine măcar,
Dar ştii ce mă doare , frate Ioane,
Că nu-L pot iubi pe Dumnezeu, nu-L pot slăvi.
Tu cum făceai, cum trăiai, de ce erai atât de nebun
După adevăr şi atât de smerit,
Atât de lipsit de orgolui încât ai spus
Cuvintele astea pe care nu le înţeleg,
Nu le pot trăi, nu le pot rosti:
« El trebuie să crească,
Iar eu trebuie să mă micşorez »
Înţelegi Sfinte Ioane, înţelegi ?
Pentru că eu nu pot trăi aceste cuvinte
În faţa lui Dumnezeu, de ce , hai spune-mi !
Roagă-te pentru mine prietenului tău
Şi Dumnezeul nostru,Iisus, să-mi dea mie
Dragostea pentru El şi smerenia,
Pentru că dragostea şi smerenia sunt nişte stări,
Nişte sentimente atăt de liniştitoare,
Dragostea pentru Iisus, pentru Dumnezeul meu ,
Este atât de frumoasă, dar eu nu o pot trăi,
Nu o pot simţi,de ce nu-l pot iubi
Pe Iisus ca pe Dumnezeu şi Dumnezeu
Devine pentru mine atât de străin
Şi eu nu mai ştiu în cine să cred.
O , Doamne, Iisuse, Tu eşti Dumnezeu !!!
***
Domane, acasă e locul cel mai minunat
Pe care l-am putut visa vreodată.
Doamne, sunt o călătoare prin pustiu,
Prin pustiul acesta plin de oameni,
Asemeni umbrelor colorate şi umblătoare.
Doamne, acasă nu e pustiu,
Acolo mă iubeşte mama şi tata
Şi fraţii mei şi surorile mele,
Acasă e mamaia cea bătrână,
Ce m-aşteaptă să vin să-i aduc apă,
Acasă e copilăria mea Doamne,
Şi acolo am plâns cel dintâi.
Acasă e fericirea mea,
Acolo casa nu mi-ar fi pustie,
Pentru că acasă eşti numai Tu,
Numai Tu Doamne, numai Tu.
***
Doamne, în inima noastră
E o casă atât de frumoasă,
Dar nu pot s-o descui,
Pentru că nu pot intra acolo
Decat împreună cu Tine !
Doamne, ce fericită sunt
Că Tu eşti, că Tu ai înviat,
Că Tu eşti viu,
Cã Tu înviezi mereu
În inima noastră,
Pentru că Tu poţi să vii
Cu mine în camera mea.
***
Doamne, în mine durerea ară
Cu un plug în brazda sufletului,
Sămănând sămânţa iubirii
Şi cât mă doare ,
Cum se desface fiecare brazdă
De carne din mine şi cum îmi curg
Lacrimile mele de sânge alb,
Primind cuvântul nemuritor
Al iubirii Tale.
Cât de mare îmi este uitarea
Până când cuvântul Tău
Devine floare nemuritoare în mine.
Doamne,
Până când sămânţa
Ta va încolţi în mine ?
Domnul meu şi Dumnezeul meu,
Până când, până când plugul acestei vieţi
Va săpa în mine cuvintele Tale nemuritoare
Şi până când sângele meu alb
Va curge în pâraiele
Din care florile mele se vor hrăni
Şi vor creşte şi vor înflori.
Voi ajunge oare până atunci când Tu,
Coborând din cerurile Tale atât de înalte
Şi atât de aproape de carnea mea,
Te vei plimba prin răcoarea serii
Printre florile mele şi copacii mei înfloriţi
Ce au crescut în trupul meu ?
***
Lacrimile roşii ale soarelui
Se revărsau pe fruntea inimii
Şi le ascultam clipocitul lor tăcut
În râurile mele
Şi-a tăcut,
Şi-a tăcut sunetul lacrimei,
A tăcut
Şi-a rămas cerul pustiu de lacrimi,
Pustiu de cruci,
De mâini înăltaţe , de aripi,
De mâinile mele tăcute,
De obrajii mei reci şi goi
‘’Hei‘’m-am auzit întrebată,
I-am răspuns,
Iubirea e o taină>
Şi El m-a întrebat din nou
Şi iarăşi I-am răspuns
A tăcut… a tăcut…a tăcut…
S-a lăsat noaptea
Şi El m-a întrebat din nou
Am tăcut,
El a început din nou să tacă.
Am tăcut şi auzeam clipocitul
De rouă al soarelui…
După timp îndelungat
Am început să strig cu lacrimi
De sânge alb
***
Stau undeva pitită,
Nici eu nu mai ştiu unde sunt
Şi universul din privirile mele mă-nghiaţă,
Stelele mă fac să ameţesc.
Câtă tăcere în faţa acestor stele ce strălucesc,
Nici un cuvânt universul nu scoate,
Numai noi oamenii vorbim între noi,
Prin cuvinte absurde.
Câtă singurătate, câtă pace respingătoare !
Toată tăcerea asta din creaţia Ta
Mă înghiaţă,
Dacă nu ai fi Tu, dacă nu ai fi Tu,
Să-mi înalţ gândul meu la Tine,
Ce m-aş fi făcut de atâţia ani,
De singurătate.
***
Domne, cât de sublimã este creaţia Ta
Şi cât de departe sunt eu de Tine !
Cum aş putea săruta floarea aceasta de pe lac,
Nufărul acela minunat dacă e atât de departe,
E noapte şi e frig,şi nu pot zbura până aclolo,
Nu pot să înnot ,apa e rece,
Nu pot să mă desprind de copac,
Până la vârfurirle brazilor să-i mângâi,
Nu pot ajunge,
Nu pot zbura până la stele şi înapoi,
Nu por ajunge pe fundul lacului să ating
Nisipurile şi rădãcinile florilor.
Totul mă respinge , Domne, prin necunoaştere.
Uite, uite, lebăda aceea de pe lac,
Ce minunată este,Doamne !!
Ce vine încet, plutind, spre mine, printre nuferi,
Dar ea nu ştie că eu sunt aici.
O singură mişcare dacă aş face,
Ea ar zbura, ar fugi
S-ar îndepărta de mine, pentru că ea ştie
Că eu pot s-o omor, s-o ucid, să-i ucid frumuseţea.
Câtă frumuseţe, câtă frumuseţe, Doamne
Şi cât de străină sunt eu de esenţa ei!
O, Doamne, dacă Tu ai fi aici lângã lacul acesta,
Lângă lebăda aceasta ce pluteşte frumos,
Cât de minunat ar fi, aş zbura cu Tine pretutindeni.
Tu m-ai ţine de mână şi aş putea zbura până la stele
Şi aş lua stelele şi le-aş presăra
Peste munţi şi peste copacii aceştia frumoşi,
Şi peste lebăda aceasta minunată.
Împreună cu Tine, Iisuse aş putea să înnot,
Împreună cu lebăda aceea printre nuferi
Şi ea nu s-ar teme de mine,
Nu s-ar îndepărta, aş pluti cu Tine deasupra lacului
Şi aş înceta să mă tem.
Ar înceta singurătatea mea, Te-aş iubi oare mai mult ?
Cât de orbi îmi sunt ochii în întunecimea asta
Şi cât de departe sunt de Tine, de frumuseţea Ta !!
Da, da şi locuind în mijlocul acestei frumuseţi.!!!
***
Frumoase sunt lucrurile din preajma mea
Ele mă trimit cu gândul laTine
Omul mă înspăimântă cel mai mult,
El mă face să mă simt departe de Tine,
Cu cine să mă asemăn eu, Doamne ?
Cu florile Tale ca să pot trăi ?
Dar aici flori nu mai sunt,
Decât flori de contrabandă.
Aici doar banii înfloresc şi patima omului,
Pentru ei, pentru nimicurile prea importante.
Unde să fie inima mea,
Ca eu să ştiu că floarea inimii mele
Este floarea Ta ?
De multe ori mă întreb Doamne,
Oare cuvintele mele sunt cuvintele Tale ?
Oare nu cumva vorba mea
Ţine de o altă dezordine ce nu e legea Ta ?
Mă înspăimântă Doamne
Până şi lucrurile din preajma mea
Când ele sunt atinse de oameni.
***
Doamne, dacă aş putea scăpa
De toate amintirile mele,
Dacă aş putea scăpa de toate aceste imagini
Ce-mi taie privirile, ce-mi dărâmă ochii,
Doamne, dacă aş putea trăi din nou,
Copilãria mea
Doamne, cât de minunată este speranţa Ta
Prin gândul meu la Tine !
***
Oare să prind curaj să visez?
Oare să prind curaj să scriu?
Oare să prind curaj să închipui?
Poate că numai aşa voi putea să zbor.
Eram atât de departe de mine,
Atât de departe şi am pornit-o
În goană prin pădurea copilãriei mele
Şi tot fugeam, fugeam, fugeam,
Mi se părea uneori că visez
Şi că-n visul meu zbor, zbor, zbor
Peste toată frumuseţea naturii
Şi peste visul meu, peste corpul meu
Peste totate amintirile mele să zbor.
Peste tot pământul!
***
M-am oprit în fugă lângă un copac,
Lângă copacul acela unde eu mă rugam.
Ah ! de câte ori nu m-am rugat Lui.
De câte ori nu am plâns,
Nu am plâns,
Că nu ştiu ce-i cu mine
Şi că mi-e silã de viaţă şi o urăsc,
De câte ori nu I- am spus, la copacul acela, Lui
Tot ce puteam spune,
I-am spus că nu mai pot trăi
Că nu mai pot iubi,
Că mi-e silă de viaţă,
Că nu mai pot trăi, ah de câte ori,
De câte ori cu ochii înlăcrimaţi, n-am privit,
N-am privit cerul înstelat printre crengile
Încărcate de umbră şi lumină strălucitoare,
De câte ori nu m-am simţit fericită,
Lângă copacul acela, de câte ori după plâns
Sau după vorbe înverşunate,o speranţă nouă
Îmi învăluia sufletul şi plecam zburând,
Să mai trăiesc încă o clipă, încă o oră, încă o zi,
Cât de minunat era salcâmul acesta!
Aici era mănăstirea mea,
Salcâm ce-a crescut la marginea lacului.
Ce ciudat, ce frumos salcâm, când era în floare!
HAIDEŢI TINERI
Aprilie ’93
PARTEA ÎNTÂI
Hei, neam ajuns de ocarã
Nu auzi cum plânge Dumnezeu
La fiecare poartã închisã?
Voi, cei însinguraţi de pãcatele voastre,
Voi, cei însinguraţi din cauza urii din voi
Lepãdaţi tina pãcatului vostru
Şi întindeţi braţele spre Iisus Hristos
Iisus Hristos, Mântuitorul lumii!!
Tineri , voi ce sunteţi bãtrâni
Pentru cã sunteţi bãtrâi sufleteşte,
Aruncaţi bãtrâneţea din voi,
Primind lumina lui Iisus,
Primind lumina de candelã
În ochii voştri spurcaţi de sãruturi,
De idei ce nu v-au folosit niciodatã,
De ţigãri şi dansul satanei.
Şi-a fãcut omul jucãrii,
Ca sã-şi uite de pãcate,
Sã-şi umple timpul lui gol de gândire
Şi l-a uitat pe Dumnezeu-e atât de simplu!!
Şi-a fãcut maşini, blocuri , avioane,
Are ştiinţa cu care creeazã goluri de aer,
A distrus copacii şi a strivit florile
Şi crede cu atâta mândrie în el,
E persoanã importantã în lume,
Devenit din maimuţã om !!!
Îşi aprinde becuri şi le-nchide când vrea,
Astea ţin loc de soare , de luminã,
Dã drumul la muzicã , la casetofon
Şi aude spurcãciunile lumii cântând,
Dã drumul la televizor
Şi vede femeile goale cum se-ntind ca viermii.
E bogat, are de toate “învãţatul” nostru,
Pleacã în strãinãtate sã-şi “etaleze cunoştinţele”
America e la modã, nu mai e Parisul,
El nu-şi vinde ţara, şi-o dã degeaba,
Nu-şi mai place neamul, e de proşti, de calici,
Nu are dolari România, nu are, e calicã,
Nu are oameni vrednici sã-i asculte vorbind.
PARTEA A DOUA
Haideţi tineri, feciori şi fecioare,
Voi haiduci minunaţi ai neamului meu,
Intoxicaţi în felul acesta, nu simţiţi,
Nu simţiţi ,cum acel ceva sensibil din voi,
Plânge de fricã sã nu fie distrus?
Prinţi şi prinţese ai neamului meu,
Nu vã apasã povara prostiei din jur?
Haideţi tineri adevãraţi
Sã devenim tineri prin lumina Liturghiei,
Sã devenim tineri desãvârşiţi,
Cântând lui Dumnezeu şi oamenilor despre iubire.
Noi, cei ce ne temem de bãtrâneţe,
Noi , cei ce ne temem de moarte,
Sã aruncãm toatã scâraba ce vine din tinã,
Sfinţindu-ne trupul nostru,
Îndumnezeindu-ne speranţa noastrã,
Înãlţându-ne sufletul nostru,
Pentru a devevi îngeri aici pe pãmânt.
Hei , tineri monahi şi mireni totodatã,
Sã fim tineri prin rugãciunea noastrã,
Gãsindu-l pe Dumnezeu, pe pãmânt fiind,
Nu mai suntem bãtrâni, nu mai suntem morţi,
Suntem pururi tineri, chiar si bãtrâni fiind.
Sã aruncãm, sã aruncãm toate pãcatele noastre,
Nu vedeţi câtã suferinţã aduc?
Sã ne spãlãm trupul şi sufletul nostru,
Prin botezul lacrimilor noastre,
Sã venim la Iisus, Mântuitorul lumii,
Cãci prin El moartea este învinsã,
Suntem în viaţã şi prin viaţã în El.
Haideţi, haideţi tineri şi vârstnici,
Monahi şi mireni totodatã,
Sã rãsturnãm sufletul nostru cel întinat,
Întinat de pãcate,
Sã devenim pururi tineri în lumina lui Iisus,
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
Înãlţat la ceruri şi prezent cu noi,
În serile de tainã a rugãciunii noastre.
Haideţi , haideţi tineri,
Nu vedeţi ce greu este sã fii singur?
Singur numai cu prostia şi cu pãcatele tale
Şi a celor din jur?
Singur şi numai cu dorinţa de a fi alãturi
De cel care luptã la fel ca şi tine?
Haideţi , feciori şi fecioare,
Haiduci minunaţi ai neamului meu,
Plãieşi tineri ai sfântului Ştefan,
Lucraţi tainic prin rugãciunea voastrã,
Daţi perdeaua neguroasã din faţa ochilor voştri,
Mistuiţi-vã în codri de gânduri
Şi luaţi aerul dreptãţii în piept.
Hei, mã auziti, mã auziti, prinţi si prinţese,
Ajutaţi-mã, ajutaţi-mã ,
Nu mai pot singurã, am obosit!
Hei, hei, mã auziţi,
Nu suntem calici, nu suntem neam de ocarã,
Putem rãsturna rãul din noi şi din lume,
Putem învinge moartea sufletului nostru.!!
Haideţi, haideţi tineri,
Sã repetãm cuvintele Mântuitorului,
”Fiţi desãvârşiţi precum Tatãl vostru
Cel din ceruri desãvârşit este!”
Haideţi, sã devenim noi înşine
În propria noastrã libertate,
Prin lumina lui Dumnezeu!
Sã facem din neamul acesta ajuns de ocarã
Sã dãinuie printr-o cetate de sfinţi.
Sã facem din el aşa cum l-a visat Eminescu,
Şi Bãlcescu şi Iancu, şi Tudor Vladimirescu,
Aşa cum îl visa fiece domnitor,
Legat de pãmânt şi de ţarã,
De înţelepciune şi de Dumnezeu.
Haideţi tineri, monahi şi mireni,
Sã ne-ajutãm prin cuvântul nostru lãuntric,
Nu simţiţi, nu simţiţi cum cineva bate la uşã
Iar noi nu deschidem?
Haideţi sã privim , sã privim la minunãţia naturii
Şi vom auzi, vom auzi , cum cântã Dumnezeu!!!
Hei, frumuseţe tânãrã şi trainicã ,
Tineri ce suntem tineri şi vom rãmâne tineri,
Sã aducem jertfa sufletului nostru
Pe altarul creaţiei,
Ce este viaţa noastrã îndumnezeitã.
Ştiţi, pãmântul are nevoie de sfinţi
Cum are nevoie o floare de soare,
Luaţi-vã rolul în serios
Cã Dumnezeu ne aşteaptã în tainã
Sã pângem şi sã vorbim fericiţi
Alãturi de El.
Notǎ: aceastǎ poezie a fost scrisǎ în ’92 şi cititǎ la un miting la Iaşi, în ’93, organizat de ASCOR ,in fata Palatului Culturii şi a apǎrut imediat pe posturile de radio şi televiziune .
*
cu sufletul lipsit şi gol
înalţ gândul meu la Tine Doamne
de ce mi se pare că mor
şi singurătatea mă taie în suflet
de ce îmi e frica de tine?
De mine, de viata, de lume?
De ce mi se-ntunecă mintea
Şi lacrimile fără sa-mi curgăîmi curg mereu
mereu plânge sufletul meu
şi nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine
trimite-mi Doamne, felul iubirii mele
şi nu mă lăsa să mor mereu
sa-mi moară sufletul în mine?!!!!
***
Sufletul meu parcă e un cerc alb
Gândurile curg libere
Ca niste pete de culoare albastre
Cercul meu e alb
Şi e atat de larg
Şi e atât de adânc
Albul acela parcă
Mi se desface în aripi
Uneori…
Când gândul e mai sălbatic
Ceva purpuriu începe să-mi
Nască în suflet
Ceva purpuriu…
Şi ceva alb, ca o sabie
Îmi taie de multe ori râul,
Râul meu de lumină
Şi apă …de lacrimi…
Când găndul sălbatic
Urlă şi strigă …
O floare albastra coboară
În cercul meu alb
Şi o mână care îi mângâie
Frunzele…şi o gură..
Care-i sărută petalele
Şi-mi rosteşte usor
Printr-un alt gând purpuriu
Îmbinat cu lacrimi albe
„Primeşte pacea copilă!”
***
Mă duceam în vis spre izvorul meu
Ma duceam în vis
Şi acolo eu mă rugam
Mă rugam
Şi simţeam cum creşte iarba
Cum cresc florile
Simţeam cum cresc copacii
Vedeam cum cresc copcii
Copacii…copacii…
Şi mergeam în vis spre izvorul meu…
Mergeam în vis spre izvorul meu!…
Izvorul meu!
Apa…apa…
Apa izvorului meu îmi inunda privirile,
Imi spala ochii,
Imi spala ochii
Îmi spăla picioarele
De ce Dumnezeule,
Căram apa asta în mine?
De ce, de ce o căram Iisuse?
Şi o beam, o beam,o beam…
Şi simţeam că însetez…
Însetez, însetez mereu…
Până când…
Până când floarea venea spre mine
Caci eu stăteam sun apă,
Venea o floare şi-mi inunda ochii..
Îmi inunda ochii…ochii…
O floare…o floare…
Ce izvora din izvorul meu..
Din izvorul meu a izvorât odată o floare…
O floare…căci eu stam sub ape..
Ape…ape ce-mi inundau sufletul…
Şi-mi spălau picioarele
Picioarele pline de colb,
Pline de nămol…
Şi mâinile mele, şi faţa mea…
Şi m-am uscatîn razele soarelui
În razele soarelui m-am uscat!
Ce violet era floare din vis…ce violet..
Ce violet era floarea din vis….
Floarea din vis…ce violet…
M-a doborât rugăciunea…
m-a prăvălit rugăciunea-n genunchi
Şi-mi căutam lacrimile mele-n pământ…
Îmi cautam lacrimile mele-n pământ…
Şi eram doborâtă-n genuchi…
Şi-mi culegeam floare izvorului meu
Izvorului meu.
Izvorului meu ce pluteam în vis catre el
Către el…Şi pluteam mergând în genunchi…
Şi pluteam mergâng în rugă…
Şi pluteam în genunchi…
Spre un lac…
Spre un lac ce înflori nuferi
Şi eu plângeam căutându-mi
Iubirea cereasca…
Am coborât cu trupul sub ape
Şi iubirea mea în iubirea de floare…
O!…Dumnezeule….Dumnezeule…
Plângea iubirea mea dupa Tine!….
Iisuse!…Dumnezeule!.Dumnezeule!…
O !..Dumnezeule!…
O!…Tată..priveşte la Fiul Tău…
E de mână cu mine?!…..
***
Am întins mâna mea în faţa soarelui
Şi si desfăceau mugurii în flori
Flori plouau peste tot pământul
Şi cerul se desfăcea , se dechidea,
Şi cerul cobora în inima mea,
În sufletul meu,
Se dechidea cerul în flori
Şi curgea lumina în mugur!
Curgea lumina în mugur!
Şi eu iubeam, eu iubeam,
Şi eram atât de fericită!
Era soare si curgea lumina!!!
Speranţa!!!!
Era undeva, cineva, pe aice , pe-aproape
L-am văzut anul trecut
Era cu ochii albaştri
Şi fugea, fugea, fugea…
Alerga până la un copac,
Apoi până la izvor,
Apoi la o stea!
Până la un nor, alerga, alerga!
Şi deodat’o lumină…
Când mă uitai
Avea o icoana în mâini
Ce-i lumina ochii albaştri
Şi mai avea un penel…
Şi fugea, fugea, fugea…
Deodată s-a aşezat,
S-a aşezat pe unda izvorului
Şi plutea maestrul sfânt
Şi nu mai fugea, penelul fugea…
Şi maestrul stătea, stătea,stătea…
„Hei, ce faci aici?” l-a întrebat o zână
„Hei, ce faci aici?” l-a întrebat pădurea
El n-a răspuns, ci s-a uitata la ceruri,
Plutea ca-ntr-un vis,răstignit pe o cruce…
Pe cer apăru o stea, o stea, o stea,
La izvor un penel apăru…de argint…
Ba de aur…diamant? Nu ştiu!
Ce-ţi trimitea în ochi lumini albastre.
Maestrul sfânt fugea, fugea, fugea,
Se ruga, se ruga, se ruga
Şi a apărut o stea…o stea..o stea…
Maestrul sfânt!!1
Şi aud clopotele cum bat
Şi în mine cântecul sună
Vară, vară, dă-mi şi mie căldură
Căci mie mi-e frig
Şi inima îmi înghiaţă iubirea…
Ştii..ştii..clopotele cum bat
Le aud sunând, umplând universul
Cu ploaie de sunet, cu ploaie de cânt
Şi stelele nasc şi cântă în sunet de raze
În dangât de vis, adunat într-o frunte,
Într-o frunte mâiastră de sfânt,
Oglindit într-un zbor,în dangât de cântec,
Fiindcă acum e Bune Vestire
Îngerul vesteşte mereu,
Vesteşte lumii întregi
Că Dumnezeu s-a născut din nou printre oameni.
Hei , prieteni,
Hai să cântam în sunet de clopot
Şi vioara să-şi sune în doină iubirea…
Prieteni, prieteni,
Îngerul a vestit
Că Dumnezeu s-a născut printre oameni
Uitaţi,îngerul aduce solia
Priviţi, priviţi universul cum vineri cum cade în sunet de stea
Peste ochii din noi obosiţi de lacrimi şi rugă,
Vdedeţi, vedeţi prieteni
Îngerul a venit să vestească lumina
Dumnezeu s-a născut printre oameni,
Maria, Maria,, Fecioara
Ascultă şi se-nalţă la cer, la cer,
Dumnezeu e aici , lângă noi,
Universul coboară prin raze, prin raze de foc,
Şi Fecioara, şi Fecioara,
Ascultă pe înger, ascultă pe înger,
Şi Fecioara va naşte un prunc, pe Iisus,
Îngerul aduce Buna Vestire,
Că Dumnezeu s-a născut printre oameni.
Haideţi prieteni, haidem…
Copotele sună într-una în univesr
Nu mai suntem singuri prieteni…
Suntem cu El, priviţi-L cum naşte,
Priviţi-L cum naşte în noi!!!!!
*
Doamne, ce mare minune ne-ai dat, amintirea,
Dacă Te-am putea purta viu
În locul inimii noastre şi de acolo din locul acela
Atât de tainic să vorbeşti cu noi, să vorbeşti cu mine,
Dacă inima mea ar putea vibra
La tot ce e mai frumos pe lumea asta,
Adică la Tine, la iubirea Ta,
Dar cum să păstrez Doamne,
În amintirea mea această mare minune,
Care e iubirea Ta?
*
Oraşul e înspăimântător dar aparent prielnic,
În el poti face absolut orice, căci oamenii legii
Oricum nu văd sau îi poţi face orbi,
La crimele tale strigătoare la cer.
Dacă astăzi homosexualitatea şi prostituţia
Devin legi binecuvantate de stat,
Mâine şi crima va fi o lege
Împotriva omului sfânt.
O, Doamne, spune-mi Tu ce să fac,
De ce mi-ai dat să trăiesc
Într-o lume atât de nebunâ.
Oare dacă m-aş fi nâscut , Iisuse
Pe timpul Tău, aş fi strigat , Domne
Cu îndârjire ?
Nu aş fi plâns la picioarele Tale,
Însângerate şi m-aş fi bucurat cu Tine
Când ai venit înviat către noi toţi,
Părăsiţi şi batjocoriţi de cei ce
Te-au ucis pe Tine ?
Spune-mi Doamne, Mântuitorul meu,
Cum să fac să nu mă înşel
Că Dumnezeul meu eşti Tu
Şi numai Ţie trebuie să mă închin eu
Iar Tu eşti cel ce mă iubeşti şi mă chemi la Tine ?
*
O, nu , cât de mult doream
Singurâtatea unui pustnic,
Dar nu în pustia pâdurii
Ci în pustia unui oraş mare,
Atât de mare încât să te sufoci,
Încăt nu mai ştii unde eşti
Şi nu mai ştii cine eşti
Dar pustiul acesta este la fel de frumos
Ca şi pustiul pădurii,
În loc de flori, copii mici zâmbesc
Şi în loc de copaci înfloriţi
Oameni stresaţi si crispaţi,
Cu grija încreţită pe frunte
Şi cu sărăcia pictată pe haine.
În loc de fiarele pustiului
Sunt oamenii ce nu te cunosc
Şi pictisiţi , cu arma ucigatoare
În suflet, trec peste tine
Ca peste un gunoi.
Cum să nu te rogi în acest pustiu,
Atăt de înfiorator şi cu atâta moarte,
Unde oamenii cad seceraţi ca iarba câmpului
De bolile sufletului ce ne biciuie în iad.
*
Doamne, cât de fericită sunt astăzi,
Câtă bucurie îmi aduce singuratatea mea,
În linişte mă gândesc laTine
Şi câtă pace are sufletul meu,
Nu mai plânge cu atâta durere
Ca atunci când eram
Numai eu singură pe pământ
Fără Domnul , orfană de tot ,
Fără nici o mângâiere în suflet.
O, cât de naivă eram atunci
Să nu mă gândesc eu la Domnul,
Cât de mult mă iubeşte ,
Nici nu mai pot să înţeleg de ce plângeam
De ce eram atât de deznădăjduită.
Dar acum sunt singură cu Dumnezeul meu
Şi pacea lui coboară peste mine,
Am închis ochii şi adorm mereu.
Câtă linişte ai dat , Doamne,
Sufletului meu ce nu mai este singur.
*
Sunt singură cu Dumnezeu,
Nu e nici un om în odaia mea,
Eu stau şi ascult, ascult singurătatea cum tace,
Iar Domnul este cu mine în singurătatea mea.
Domnul e cu mine şi eu sunt fericită.
E noapte, oraşul are becurile aprinse,
Maşinile vuiesc şi oameni merg pe străzi
Fiecare cu gândurile lui,
Câtă lume adunată într-un oraş
Atât de mare, cu atâtea maşini,
Cu atâtea străzi, cu atâtea tramvaie,
Dar zgomotul acesta de fond
Nu ajunge până în chilia mea
Dintr-un bloc cu zece etaje,
Sunt foarte mulţi oameni în blocul acesta.
Mă rog mai ales pentru cei trişti şi pentru mine,
Oamenii mă înspăimântă de moarte,
Cu păcatele lor îraţionale,
Cât depictisitori sunt oamenii
Când nu vorbesc despre Dumnezeu
Stau în chilia mea dintr-un bloc
Şi mă rog în singurătate cu Domnul,
Ce pustiu… !!!
*
Doamne ,ce fericită sunt
Că vei veni cu mine
În camera mea încuiată
Şi vom sta împreună acolo
Poate atunci Doamne,
Îţi voi putea spune
Cât de mult Te iubesc.
Doamne, nu-i aşa că eu Te iubesc
Cât de mult imi doresc ,Doamne
Ca însfârşit eu să Te pot iubi
Şi să fim împreună cu sfinţii toţi
Şi toata creaţia Ta , Doamne,
Împreună cu Tine să fim
Şi dragostea Ta de Sfântă Treime
Să danseze ,Doamne în sufletele noastre.
*
Doamne, in inima noastră
E o casă atât de frumoasă
Dar nu pot s-o descui,
Pentru că nu pot întra acolo
Decât impreună cu Tine !
Doamne, ce fericită sunt
Că Tu eşti, că Tu ai înviat,
Că Tu eşti viu
Că Tu înviezi mereu
În inima noastră
Pentru că Tu poţi să vii
Cu mine în camera mea.
*
Doamne, Tu nu ai murit,
Tu nu mori niciodată,
Tu nu poţi muri, Tu înviezi,
Tu înviezi în inimile noastre,
ÎIn iubirea şi fericirea noastră.
Tu eşti, Tu înviezi
Acolo unde noi murim
Ca să ne înviezi şi pe noi
Şi să nu mai fie moarte.
*
Va fi sărbatoare, Doamne,
În ziua aceea tot omul va plânge
De fericire mare, pentru că noi
Noi toţi, atât de chinuiţi
Şi atât de trişti
Vom râde şi ne vom bucura
Fiincă ne-am reântors însfârşit acasă,
Pentru totdeauna acasă, acolo unde
Iubirea pluteşte peste tot
Şi unde Tu ne aştepţi cu braţele deschise
Pentru îmbrăţşsarea iubirii
Ce ne-am dorit-o şi pentru care am rătăcit ,
Ce fericită voi fi atunci , Doamne,
Când Te voi privi în ochi
Şi – Ti voi spune însfârşit
*
Iţi dai seama ,Doamne,
Noi doi şi cu oamenii
Împreună vom pluti
Şi vom dansa
Asemeni ploilor
În zborul curcubeului
Şi asemeni privirilor ce
Te văd.
*
O, Doamne, ce minunat va fi atunci,
în ziua cea mare, când totul va fi nou,
Când va fi sărbătoare şi vom zâmbi iarăşi,
Dar voi zâmbi pentru prima oară,
Căci sunt în casa Ta, căci Te iubesc.
O, Doamne, ce fericire,
Să plutesc în jurul Tău, să Te privesc,
Cum nu am putut niciodată să Te văd.
*
Doamne, florile astea albastre
Au umplut pământul cu parfumul lor.
Doamne, iţi dai seama, tot pământul
Să vibreze la chemarea Ta,
La cântecul Tău,
Tot pământul să cânte odată cu Tine
Şi noi oamenii să cântăm
Plutind în jurul Tău,
Asemeni stelelelor în jurul soarelui,
Asemeni florilor în jurul apei
Şi asemeni ochilor mei ce se învârt
Plutitori şi visători , strigându-Te
Şi privindu-Te să Te găsesc.
*
Trebuie să fie un lucru minunat
Să –l ai pe Dumnezeu cu tine neâncetat
Şi să vorbeşti cu El asemenea lui Noe,
A lui Avraam , a lui Isac şi lui Iacob,
Să fii tot timpul cu Mântuitorul în braţe
Şi să rosteşti mereu acelaşi nume drag,
Ce minunat mai trebuie să fie ,
Când Domnul Dumnezeu te-aăteaptă-n prag
Iar tu nu faci decât să-I sari în braţe.
Ce minunat mai este să te iubească Dumnezeu
Şi casa unde locuieşti să fie casa Lui,
Iar tu să fii acasă şi să dormi
De –atâta drum, de-atâta plâns, de-atâta noapte.
***
Cu sufletul lipsit şi gol
Înalţ gândul meu la Tine Doamne
De ce mi se pare că mor
Şi singurătatea mă taie în suflet,
De ce îmi e fricǎ de Tine?
De mine, de viaţǎ, de lume?
De ce mi se-ntunecă mintea
Şi lacrimile fără sǎ-mi curgă
Îmi curg mereu?
Mereu plânge sufletul meu
Şi nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine.
Trimite-mi Doamne, felul iubirii mele
Şi nu mă lăsa să mor mereu,
Sǎ-mi moară sufletul în mine?!!!!
***
Sufletul meu parcă e un cerc alb
Gândurile curg libere
Ca nişte pete de culoare albastre.
Cercul meu e alb
Şi e atât de larg,
Şi e atât de adânc,
Albul acela parcă
Mi se desface în aripi.
Uneori…
Când gândul e mai sălbatic
Ceva purpuriu începe să-mi
Nască în suflet,
Ceva purpuriu…
Şi ceva alb, ca o sabie
Îmi taie de multe ori râul,
Râul meu de lumină
Şi apă …de lacrimi…
Când găndul sălbatic
Urlă şi strigă …
O floare albastrǎ coboară
În cercul meu alb
Şi o mână care îi mângâie
Frunzele…şi o gură..
Care-i sărută petalele
Şi-mi rosteşte uşor,
Printr-un alt gând purpuriu
Îmbinat cu lacrimi albe:
„Primeşte pacea copilă!”
***
Mă duceam în vis spre izvorul meu
Mǎ duceam în vis
Şi acolo eu mă rugam
Mă rugam
Şi simţeam cum creşte iarba
Cum cresc florile
Simţeam cum cresc copacii
Vedeam cum cresc copacii
Copacii…copacii…
***
Şi mergeam în vis spre izvorul meu…
Apa…apa…
Apa izvorului meu îmi inunda privirile,
Îmi spǎla ochii,
Îmi spăla picioarele!
De ce Dumnezeule,
Căram apa asta în mine?
De ce, de ce o căram Iisuse?
Şi o beam, o beam,o beam…
Şi simţeam că însetez…
Însetez, însetez mereu?!…
***
Până când…
Până când floarea va veni spre mine?
Şi eu stăteam sub apă,
Venea o floare şi-mi inunda ochii..
Şi-mi spăla picioarele
Picioarele pline de colb,
Pline de nămol…
Şi mâinile mele, şi faţa mea…
Şi m-am uscat în razele soarelui
În razele soarelui m-am uscat!
Starea aceasta
E asemǎnǎtoare învierii!
***
M-a doborât rugăciunea…
M-a prăvălit rugăciunea-n genunchi
Şi-mi căutam lacrimile mele-n pământ…
Şi eram prǎvǎlită în iarbǎ…
Şi-mi culegeam floarea izvorului meu,
Izvorului meu.
Strivitǎ în tǎlpile drumului!!
***
Izvorului meu, ce pluteam în vis cǎtre el,
Către el…
Şi pluteam mergând în genunchi…
Şi pluteam mergâng în rugă…
Spre un lac…
Spre un lac ce înflori nuferi.
Am coborât cu trupul sub ape…
O!…Dumnezeule….Dumnezeule…
Plângea durerea mea în mine!….
Iisuse!…Dumnezeule!.Dumnezeule!…
O !..Dumnezeule!…
O!…Tată..priveşte la Fiul Tău…
E de mână cu mine?!…..
***
Era undeva, cineva, pe aice’ , pe-aproape,
L-am văzut anul trecut,
Era cu ochii albaştri
Şi fugea, fugea, fugea…
Alerga până la un copac,
Apoi până la izvor,
Apoi la o stea!
Până la un nor, alerga, alerga!
Şi deodat’o lumină…
Când mă uitai,
Avea o icoanǎ în mâini,
Ce-i lumina ochii albaştri
Şi mai avea un penel…
Şi fugea, fugea, fugea…
Deodată s-a aşezat,
S-a aşezat pe unda izvorului
Şi plutea maestrul sfânt
Şi nu mai fugea, penelul fugea…
Şi maestrul stătea, stătea,stătea…
„Hei, ce faci aici?” l-a întrebat o zână
„Hei, ce faci aici?” l-a întrebat pădurea…
El n-a răspuns, ci s-a uitat la ceruri,
Plutea ca-ntr-un vis,răstignit pe o cruce…
Pe cer apăru o stea, o stea, o stea,
La izvor un penel apăru…de argint…
Ba de aur…diamant? Nu ştiu!
Ce-ţi trimitea în ochi lumini albastre.
Maestrul sfânt fugea, fugea, fugea,
Se ruga, se ruga, se ruga
Şi a apărut o stea…o stea..o stea…
Maestrul sfânt!!
***
Şi aud clopotele cum bat
Şi în mine cântecul sună
Vară, vară, dă-mi şi mie căldură
Căci mie mi-e frig
Şi inima îmi înghiaţă iubirea…
Ştii..ştii..clopotele cum bat
Le aud sunând, umplând universul
Cu ploaie de sunet, cu ploaie de cânt
Şi stelele nasc şi cântă în sunet de raze
În dangât de vis, adunat într-o frunte,
Într-o frunte mâiastră de sfânt,
Oglindit într-un zbor,în dangât de cântec,
Fiindcă acum e Buna Vestire
Îngerul vesteşte mereu,
Vesteşte lumii întregi
Că Dumnezeu s-a născut din nou printre oameni.
Hei , prieteni,
Hai să cântam în sunet de clopot
Şi vioara să-şi sune în doină iubirea…
Prieteni, prieteni,
Îngerul a vestit
Că Dumnezeu s-a născut printre oameni
Uitaţi,îngerul aduce solia
Priviţi, priviţi universul cum vineri cum cade în sunet de stea
Peste ochii din noi obosiţi de lacrimi şi rugă,
Vededeţi, vedeţi prieteni
Îngerul a venit să vestească lumina.
Dumnezeu s-a născut printre oameni,
Maria, Maria,, Fecioara
Ascultă şi se-nalţă la cer, la cer,
Dumnezeu e aici , lângă noi,
Universul coboară prin raze, prin raze de foc,
Şi Fecioara, şi Fecioara,
Ascultă pe înger, ascultă pe înger,
Şi Fecioara va naşte un prunc, pe Iisus,
Îngerul aduce Buna Vestire,
Că Dumnezeu s-a născut printre oameni.
Haideţi prieteni, haidem…
Clopotele sună într-una în univers!
Nu mai suntem singuri prieteni…
Suntem cu El, priviţi-L cum naşte,
Priviţi-L cum naşte în noi!!!!!
***
Doamne, ce mare minune ne-ai dat, amintirea,
Dacă Te-am putea purta viu
În locul inimii noastre şi de acolo din locul acela
Atât de tainic să vorbeşti cu noi, să vorbeşti cu mine,
Dacă inima mea ar putea vibra
La tot ce e mai frumos pe lumea asta,
Adică la Tine, la iubirea Ta,
Dar cum să păstrez Doamne,
În amintirea mea această mare minune,
Care e iubirea Ta?
***
Oraşul e înspăimântător dar aparent prielnic,
În el poti face absolut orice, căci oamenii legii
Oricum nu văd sau îi poţi face orbi,
La crimele tale strigătoare la cer.
Dacă astăzi homosexualitatea şi prostituţia
Devin legi binecuvantate de stat,
Mâine şi crima va fi o lege
Împotriva omului sfânt.
O, Doamne, spune-mi Tu ce să fac,
De ce mi-ai dat să trăiesc
Într-o lume atât de nebunâ.
Oare dacă m-aş fi nâscut , Iisuse
Pe timpul Tău, aş fi strigat , Domne
Cu îndârjire ?
Nu aş fi plâns la picioarele Tale,
Însângerate şi m-aş fi bucurat cu Tine
Când ai venit înviat către noi toţi,
Părăsiţi şi batjocoriţi de cei ce
Te-au ucis pe Tine ?
Spune-mi Doamne, Mântuitorul meu,
Cum să fac să nu mă înşel
Că Dumnezeul meu eşti Tu
Şi numai Ţie trebuie să mă închin eu
Iar Tu eşti cel ce mă iubeşti şi mă chemi la Tine ?
***
O, nu , cât de mult doream
Singurǎtatea unui pustnic,
Dar nu în pustia pâdurii
Ci în pustia unui oraş mare,
Atât de mare încât să te sufoci,
Încăt nu mai ştii unde eşti
Şi nu mai ştii cine eşti
Dar pustiul acesta este la fel de frumos
Ca şi pustiul pădurii,
În loc de flori, copiii mici zâmbesc
Şi în loc de copaci înfloriţi
Oameni stresaţi si crispaţi,
Cu grija încreţită pe frunte
Şi cu sărăcia pictată pe haine.
În loc de fiarele pustiului
Sunt oamenii ce nu te cunosc
Şi plictisiţi , cu arma ucigǎtoare
În suflet, trec peste tine
Ca peste un gunoi.
Cum să nu te rogi în acest pustiu,
Atăt de înfiorǎtor şi cu atâta moarte,
Unde oamenii cad seceraţi ca iarba câmpului
De bolile sufletului ce ne biciuie-n iad.
***
Doamne, cât de fericită sunt astăzi,
Câtă bucurie îmi aduce singurǎtatea mea,
În linişte mă gândesc laTine
Şi câtă pace are sufletul meu,
Nu mai plânge cu atâta durere
Ca atunci când eram
Numai eu singură pe pământ
***
Sunt singură cu Dumnezeu,
Nu e nici un om în odaia mea,
Eu stau şi ascult, ascult singurătatea cum tace,
Iar Domnul este cu mine în singurătatea mea.
E noapte, oraşul are becurile aprinse,
Maşinile vuiesc şi oameni merg pe străzi
Fiecare cu gândurile lui,
Câtă lume adunată într-un oraş
Atât de mare, cu atâtea maşini,
Cu atâtea străzi, cu atâtea tramvaie.
Dar zgomotul acesta de fond
Nu ajunge până în chilia mea
Dintr-un bloc cu zece etaje.
Stau în chilia mea dintr-un bloc
Şi mă rog în singurătate cu Domnul,
Ce pustiu… !!! Fugi de el!!!!
***
Va fi sărbatoare, Doamne,
În ziua aceea tot omul va plânge
De fericire mare, pentru că noi
Noi toţi, atât de chinuiţi
Şi atât de trişti
Vom râde şi ne vom bucura
Fiincă ne-am reântors însfârşit acasă,
Pentru totdeauna acasă, acolo unde
Iubirea pluteşte peste tot
Şi unde Tu ne aştepţi cu braţele deschise
Pentru îmbrăţişarea iubirii
Ce ne-am dorit-o şi pentru care am rătăcit ,
Ce fericită voi fi atunci , Doamne,
Când Te voi privi în ochi
Şi – Ti voi spune însfârşit
***
Iţi dai seama ,Doamne,
Noi doi şi cu oamenii
Împreună vom pluti
Şi vom dansa
Asemeni ploilor
În zborul curcubeului
Şi asemeni privirilor ce
Te văd.
***
O, Doamne, ce minunat va fi atunci,
În ziua cea mare, când totul va fi nou,
Când va fi sărbătoare şi vom zâmbi iarăşi,
Dar voi zâmbi pentru prima oară,
Căci sunt în casa Ta,
O, Doamne, ce fericire,
Să plutesc în jurul Tău, să Te privesc,
Cum nu am putut niciodată să Te văd.
***
Doamne, florile astea albastre
Au umplut pământul cu parfumul lor.
Doamne, îţi dai seama, tot pământul
Să vibreze la chemarea Ta,
La cântecul Tău,
Tot pământul să cânte odată cu Tine
Şi noi oamenii să cântăm
Plutind în jurul Tău,
Asemeni stelelelor în jurul soarelui,
Asemeni florilor în jurul apei
Şi asemeni ochilor mei ce se învârt
Plutitori şi visători , strigându-Te
Şi privindu-Te să Te găsesc.
Prin toatǎ creaţia lumii!!!!!!!
Victorita Duţu este absolventã a facultãţilor de matematicã şi de filofofie şi este profesoarã de matematicã la un liceu din Bucureşti. În particular se ocupã şi cu pictura.
Pentru mai multe detalii puteţi viziona site-ul: http://www.victoritadutu.home.ro
victoritadutu@yahoo.com
http://www.victoritadutu.home.ro
victoritadutu@yahoo.com
Volumul IV
publicat în antologia
SPIRALELE VIEŢII
EDITURA ANAMAROL
Călătoria gândului
ILINCA
NATHANAEL
Dacã m-ai lãsa
Mă plimbam aşa cu gândul
Dacă m-ai lăsa să mã sui
Pe muntele cel mai înalt
Şi să-mi moi mâna
În culoarea cerului
Aşa cum mi-aş muia-o în ape,
Dacă m-ai lăsa să cânt
În noapte
Aşa cum cântam uneori
În zi,
Dacă aş putea din nou
Să visez
Zbor sclipirile mele de gând
Prin privrea ochiului meu
Îndreptată în soare…
Cu mâinile muiate în apele cerului
Ca în florile lacului meu,
Dacă aş putea să cânt
Cu privirile-n soare…
Stau
Stau şi întreb
Mă prăbuşesc
Am ajuns nicăieri
În întunericul din mine
Numai tu , ochiul meu
Stai dur într-o aşteptare mută
Dacă solia ar veni
Dacă prăpastia te-ar primi
Nu mi s-ar rostogoli
Ochiul de vultur
Prin spini, prin săbii
Prin mărăcinii sângelui
Mielului jertfit
Încă îi mai privesc şi acum
Lacrima morţii
Ce stă în întuneric
Gând
Îmi sună un gând cam nebun,
Cam trăsnit
Nu te mai plânge
Cã ai sã mori
Nimeni n-o să te îngroape,
Te vor arde şi-ţi vor arunca cenuşa
În zările paradisului tău sfărâmat
„Lumina…daţi-mi lumina ce vineri
Nu o văd
Că e întuneric…”
Chipuri…
Chipuri…
Chipuri vin peste mine
Şi-mi taie râsul meu
Zâmbetul meu mi-l striveşte
Lacrima mea o aprinde de foc
De moarte
„Oricum vei muri
Nu te mai plânge că oamenii mor
Că oamenii mor
În tine”
Îngheţ
Numai chipuri îmi taie lumina
Numai mâini întinse
Ce mă străpung
Îmi sfâşie carnea
Şi-mi împrăştie sângele
În foc…
Sună cuvântul inchizitorial
Al neputinţei de a fi
„Oricum vei muri”
Zadarnic
Chipul…chipul…
În zadar ţi-l chinui
Şi ţi-l strângi la piept
Tu vei muri uitată,
Nu va veni lumina să te ia
Nu vei mai trăi decât
O oră…
Îţi preagătim rugul acum
Priveşte crăcile de stajar
Vor arde cu tine,
Trupul o să ţi-l ardem
Şi o să-ţi strivim creierii
Dar mai ales inima,
Şi-o s-o aruncăm,
O să stropim soarele
Cu roşul ei
Şi n-o să mai lumineze
Ai sã mori sfâşiată
De noi…ai să mori…”
Eu voi fi alta
Imaginea ta
Mă agăţ de imaginea ta
Din mine
Ce se rupe…se pierde
În timpurile ce dispar
Se rupe-n mine chipul lumii
Cerul albastru
Se-ntunecă-n mine violet,
Tu…tu….lumea mea din afară,
Se desface chipul tău
În sângele meu scurs
Pe piatra pământului topit
De câldura îngheţului
Fără vise…
Zâmbet
Zâmbesc
Dar chipul tău se reface
În apele tulburi de pe asfalturi,
Zâmbesc…
Zâmbesc cu ochiul meu
În ochiul tâu albastru
Într-o părere pictat,
Împletit în timpuri
Ca în nişte cărări,
Zâmbeşti la mine cu pustiul tău
Zâmbesc eu în privirea ta,
Mă agăţ de imagine
Ca să pot păşi iluzoriul,
Dar tu nu ştii că învierea
Rămâne cel mai mare paradox
Al neputinţei de a pricepe,
Tocmai această imagine
Ce o arăţi altora ca fiind absolută,
De la acestă moarte
Eu nu mă înşel
Cu ochiul tău în inima mea,
Nu îmi mai este frică să văd.
Cãutare
Se vor uni vreodată
Singurătăţile noastre
Într-o lume în care
Cel de al treilea face cu putinţă
O prezenţă în cerc
Tu eşti o singurătate
Eu o altă singurătate
Pădurile , pustiul le înghite
Pentru că tu ai vrut asta
Te-au rătăcit luminile tale false
Căutarea mea
Pe mine nu m-a pierdut
Prin tine eu mi-am găsit un drum
Către cel de al treilea
Ce se uită la tine.
Ochiul de foc
Nu te uita în mine
Cu ochiul tău de foc,
Toată natura
Ştie că minţi
Şi te vede mereu ca pe o catastrofă,
De aceea nici nu te poate primi
Şi e tot mai departe
Pentru că tu eşti cel care îndepărtezi
Sunetul apei
De la frumuseţea lui pură
Ca să poţi privi un strop de rouă
nu trebuie să-l striveşti în dinţi.
Cântec
Într-un cântec sublim
Izvoarele săltau
La visul tău albastru
Şi florile plângeau
Odată cu tine.
De după zări mă priveai
Cu lacrima ta de soare
Şi cânta inima mea
Împreună cu lacrima ta nebună
Te iubeam, te iubeam
Dar acum a sfârsit această iubire
Apa nu există decât la un preţ foarte
Scump
Şi e mereu cãlcată în surdină
De zgomotul ce striveşte ninsori.
Ninsorile gândului tău nu mai sunt
Lumină, fugi
Fugi în tine însuţi
Înşelare
Tu raza ochiului meu
Mă înşeli
Pentru că tu îmi arăţi lumea
Tu îmi arăţi doar linii frânte
Ochiuri de geamuri sparte
Ca nişte ferestre părăsite
Nu îţi place gândul pesimist
Nici să nu îţi placă,
Dar unii nu pot sã respire
Decât în aceste imagini false
Ale durerii.
De aceea fugi de cuvinte urâte
Şi lasă ochiurile de geam să fie
Astupate
Doar prin dârâmarea clădirii
Fugi, fugi şi ascunde-te
Raza ochiului meu
Şi nu te arăta ei
Că te distruge!
Visul meu
Ce faci lumină în visul meu
Mã chinui sã te privesc,
Să-ţi privesc mâinile
Picioarele sărutate de ape,
Dar tu te asemeni cu mine
Foarte mult,
Eşti la fel de singură
Ca atunci când te caut,
Pentru că tu dai energii mugurului
Să nu fie ştiut de oameni,
Mugurul acela de gând
Are ascunzişul lui şi
Nu te poate pricepe
Atunci când vreai să-l dai lumii
Ofrandă.
Tu
Cât de singură erai tu
În lumea ta pustie
Cât de singură sunt fără tine,
Tu care eşti o altă lume
Tu eşti cel de-al treilea
Iar aici eşti lumea de nicăieri.
Tãcere
Tăceau izvoarele
Când eu voiam
Să mă privesc în oglinzile tale
Când mă priveai
Copacii se înălţau către soare
Mai tare luminai apa
Şi mai verzi erau ierburile tale,
Mai luminată era noaptea
Când eu voiam să distrug amintirea
Ce mă ţinuse atâta timp
Departe de tine
Acum tu nu eşti decât lumea pierdută
De atunci,
Atunci credeam că tu nu exişti.
Îmbrăţişaţi stăm
Aşa cum e copacul cu frunzele lui,
Numai că eu acum simt gândul
Care înfăşoară copacul
Cu lumina unui nou înţeles
Pentru ca acesta
Sã nu mai fie distrus
De cei din afara ta,
Nu ştiam că exişti.
Lumea pierdutã
Nu ştiam că exişti,
Că tu eşti
Lumea pierdută,dincolo
Dar tu eşti al treilea şi unul.
Mâinile noastre sunt strânse în trei
Dar numai rădăcina copacului
De sub noi ştie asta
Şi ne rugăm cu mâinile strânse
Unele de altele.
Altar
Altarul îşi primi florile
Ce deveniră făclii
Natura era cercul de sticlă
Ce putea să aprindă bolta,
Punctul acela mai îndepărtat
Până unde nu poate ajunge nebunia.
Albastrul era infinit
Şi noi cu al treilea zburam în cerc,
În timp ce un alt cerc nevăzut
Sfărâma lacătele lumii,
Iar acestă simfonie neiubită
De zgomotul lumii
Făcea să dispară cel nenuntit.
Desen
Dacã te de-desenezi
De tot ce te-nconjoarã,
Cum sã gândeşti
La ceva infinit,
La cel fãrã nume,
Nerostit.
Nu vezi pe cineva în spatele tãu
Face tumbe doar din cuvinte
Nu-ţi imagina cã se rostogoleşte pe jos,
Asfaltul e un drum iubit de el
Şi de alţii.
Îmbrãcãmintea e preţioasã,
Totul strãluceşte doar în afarã
El ,lucrul,
Face semne în spatele tãu
Nu-l lua în seamã,
Priveşte doar înainte
Şi fii atentã la sunetul tãu,
Abia perceptibil,
Din zgomot trebuie sã aţinteşti ochii spre el.
Asfinţit
Soarele era uneori la asfinţit
Valea suna a pustiu
Deşi era primavera,
Se topeau zãpezile
Zãpezile…ah, zãpezile…
Atâta fum de aburi
Se-naltã din florile
Ce urmau sã înfloreascã
Dar unde înfloriserã,
Unde era adâncul neştiut
Nevãzut încã de oameni,
Plutitor dincolo de cuvinte?
Copacii
Când tu erai undeva
Atât de departe
Şi atât de aproape,
Atât de aproape
Când copacii erau plini
De zãpadã si de muguri,
De flori, de crengi,
Unde eram eu când te strigam
Din depãrtare…
Hei, marea mea,
În zorii zilei,
Ce sfinţeşte întunericul,
L-am visat atât de mult cum rãsãrea…
Unde eram eu oare
Dorinţa
-Priveşte-mã în ochii minţi tale
Şi ascultã,ascultã ce frumos îţi cântã sufletul
-Şi zboarã şi se-nalţã
Ca ciocârlia pân’la nori.
-Priveşte, priveşte-te-n oglindã.
-Dar aici oglinzi nu mai sunt.
-Eu sunt oglinda,eu sunt viata,
Nu te înfricoşa de propriile tale cuvinte,
De vorbele lumii
Nu te speria!
Copil
Şi steaua rãsare mai tare
Din umbrã
Şi glas de copil strãluce mai viu
Dinspre vis,
Şi fericirea umple venirea,
Pe sãnii de stea,
Pentru cã tu eşti oglinda,
Ce cuprinde în ea nesfârşitul
Cer
Aş vrea sã mã prind cu mâinile
De torţile cerului,
Chiar m-am prins
Îmi spune gândul în şoaptã.
Şi trupul meu e acoperit
Cu o grãmadã de pietre,
Ca eu sã nu mai vãd lumina niciodatã,
Dar s-a cutremurat pãmântul
Şi a pãtruns o razã,
Ochiul meu o vede,
Fãrã ca ei sã ştie
Şi m-am întors sub grãmadã
Cei din afarã au vãzut mişcare
Şi au venit sã-mi toarne nisip,
Mai multe pitre sã-mi punã.
Ei nu au putut sã mã zideascã acolo
Cât timp se sfãtuiau cum sã mã omoare,
Eu sorbeam energii
Prin crãpãtura cu soare.
Odatã m-am încordat
Şi-mi mişcam braţele încet lângã mine
Mi-am încordat mintea
Şi cu ochiul meu prin acea razã de soare,
Mi-am izbit mâinile şi picioarele-n sus
Şi m-am ridicat pe verticalã.
Ei nu mai erau.
Clopotul
Clopotul a sunat
La curtea domneascã
Clopotul a sunat
Şi munţii rãspund
Iar peşterile cântã din fluer
Şi cãprioarele mã-nvatã sã fug,
Cãprioara aleargã cu mine,
Ea îmi aratã unde e apa,
Unde e peştera , unde sunt brazii,
Pe drum am gãsit un fluIir de os
Şi eu sunt solista
Îl caut pe El , dirijorul.
Zidul vechi
Odatã stam sub un tei
Şi zidul vechi al bisericii îmi stãtea în faţã,
Stãteam cu mâna întinsã sã prind,
Lumina în pumn şi s-o strâng,
Sã între în mine adânc.
Deoadatã o floare mi-a cãzut în mânã.
Era galbenã, cu raze de soare în ea.
Strigãt
Fulger a venit din cer peste ea
Şi deodatã a vãzut lumina,
Nu mai era nic un nor,
Nu mai era ceaţã,
Nici noapte nu mai era.
A strigat
În aceastã luminã
Şi hainele ei devenirã cuvânt,
Ce cuprinde în ea nesfârştul.
Sfere
Au fost odatã douã sfere-oglinzi,
Flolare albã de luminã
Şi astfel vedeau
Singure
Bãtaia nopţii,
Pãmântul era a treia sfgerã
În dezmierdarea luminii.
Un boboc a înflorit
Cu o zi mai devreme
Şi se oglindea în fiecare altfel.
În prima sferã
Oglinda emana raze violet,
A doaua,raze turcuaz,
Iar pãmântul îi oferea o imagine stranie
Întunecatã, dar mereu încitatntã
Sã fie privitã mai mult
Mai mult cãutatã.
Dar a venit gerul dintr-o datã
Şi a îngheţat bobocul de floare,
Pentru cã cineva de dedesubt,
A încercat sã spargã oglinda numitã pãmânt.
Şi s-a strâns în el însuişi
Şi-a plecat fruntea de frig.
Crivãţul a spulberat
Muntele în oglindã
Şi aceasta s-a spart.
Atunci un cuvânt s-a fãcut tunet,
A strãluminat sferele şi floarea,
Transformându-le într-o petalã
Ce a cuprins în ea cuvântul fulgerãtor.
Idee
Am început sã ard
Pentru o idée
Şi dã-mi tu putere,
Ca lumina mea,
Sã lumineze
Întunericul din mine,
Cãci lumina aceasta
Tu mi-ai trimis-o.
Cântecul
Stam la fereastrã
În casã e cald şi focul arde-n sobã
Şi lemnele trosnesc..,
Şi eu privesc pe geam,
Privesc lumina zãpezii.
Şi zãpada e mare,
Şi zãpada e albã,
Pe drum trece-o sanie,
Şi zurgãlãii sunã,
Şi sania aleargã,
Îar cântecul…cântecul…
Pleacã…pleacã…
Pleacã în infinitul zãpezii.
Cu acel zbor pe necuprinsul zãrii.
De ce mi-a rãmas în amintire
Numai cântecul
De ce îl caut şi totuşi nu-l gãsesc?
Am auzit cândva un cântec de lebãdã,
Iar acum nu fac decât sã-l caut?
Totuşi
Şi totuşi parcã nu pot
Sã vãd,
Cã mi-e somn,
Mi-e atât de somn,
Încât nici în picioare,
Nu pot parcã sã dorm.
Privesc doar în mine
În somn.
Scrisoare
Am primit o scrisoare.
De la cine e ?
E de la tine la mine,
În afarã de timp
În afarã de secunda aceasta,
Şi secunda aceea
În care tu ai stat şi-ai privit,
Lumea de sus şi de jos.
Eu am în mânã cuvinte,
Foile devin transparente,
Un vânt puternic vine spre mine,
Mi le ia
Şi eu rãmân cu mâna întinsã
Spre cuvintele ce nu mai sunt pentru mine
Ci eu am devenit pentru ele un semn.
Întrebare
Am rãspuns oare la o întrebare
Pe care eu nu puteam sã mi-o pun,
Pe care n-o am pentru cã
Nu mi-a pus-o nimeni:
“De ce ai aruncat volumul de poezii .
În podul casei,
Crezi cã dacã-l voi gãsi vreodatã,
Voi putea şterge praful de pe el,
Iar foile învechite de vreme,
Şi roase de şoareci,
Sã le reânoiesc?”
Ai început ca o promisiune
Şi ai sfârşit ca o loviturã de cravaşã
Linişte bolanavã
E linişte ,
Totul tace,
Nimic nu se întâmplã,
Eu merg alene,
Merg dar plutesc,
Într-un spaţiu gol,
Într-un spaţiu abstract
Şi nu pot sã mã uit nicãieri
Întoarcere
Merg , trãgând în urma mea
Un coşciug,
Merg singurã
Sã-mi îngrop visele,
Visele care m-au ţinut în eroare
Toatã viaţa.
Şi totuşi , spunea un poet obscur,
La numele cãruia alţii strâmbau din nas,
“Cã adevãratele înfrângeri,
Sunt renunţãrile la vis.”
Poate din cauza lui,
Mã voi întoarce din drum cândva,
Sau chiar acum!!
În clipa asta!!
O, da,ar fi fantastic!
Sã se transforme coşciugul în scrum…
Ha..ha…ha…viaţã
Şi voi oameni , nestiuţi , dar buni
Puterea stã în aceastã întoarcere.!!!
Apari
Privesc în gol
Şi mã îndrept nicãieri.
Mi-am înmormântat visele tinereţii.
Sunt singurã,
Sunt anonimã,
Eu pentru mine nu mai contez.
Apari în golul acesta!!!
Vânt
Un vânt imaginar
Îmi spulberã privirile
Afarã e prea frumos
Inutil de frumos
Sã mai privesc la soare..
Stau
Soarele e acelaşi
Cu cel de ieri
Doar puţin schimbat,
Stau şi privesc în gol.
Nici un gând nu se mişcã
În mine,
Sã-mi anunţe puterea,
Sã-mi provoace imaginaţia,
Ca sã pot spera.
Gândurile curg haotice
În visuri inutile.
Zi de duiminicã
Inutil sã mai gândesc,
Gândul salvator a devenit
Pentru mine o lume
Care s-a şters din memorie.
La etajul de deasupra mea ,
Cineva bate cu cioacanul
În zi de duminicã.
Nici eu şi nici el
Nu ne-am primenit azi.
Pixul meu
Eu privesc inutil
La pixul meu,
Ce scrie gânduri deşarte.
Mi-e foame de cuvinte
Dar inutil sã mãnânc,
Din ideile altora.
Mã plictisesc de moarte
De o asemenea hranã ,
Ce latrã în mine.!!!!
Am nevoie de hrana Ta.
Parcã
Parcã nu aş gândi,
Parcã aş refuza sã gândesc
Parcã mintea refuzã
Orice cugetare.
Nici o privire în lãuntrul meu,
Iar privirile din afarã sunt seci .
Mã speri!!!
Viaţa şi lumea
Lumea e
Lipsitã de sensul ei,
Viaţã îşi trãieşte mai departe
Prin mine un sens inutil,
Câtã ratare într-un cuvânt
Ce nu e încã rostit,
Ci doar privit de un ochi
Ce spintecã în gol spre nicãieri.
Te rog, apari,
Mi-e fricã de mine!!!
Masca
Aceeaşi masã pe care scriu,
Aceeaşi copaci care-şi leagãnã frunza,
Oamenii ce aseamãnã între ei,
Trec pe stradã agale,
Aceleaşi maşini , cu aceleaşi zgomot,
Trec prin faţa blocului meu.
Privesc în gol
Şi totul dispare în trecut
Într-o lume lipsitã de valoare.
Trebuie sã fie şi altceva!!!!
http://www.victoritadutu.home.ro
victoritadutu@yahoo.com
Volumul V
CEA CARE
AŞ
FI
VICTORIŢA DUŢU
>>>>>>>>>>>>>>
E ca şi cum eu
M-aş despărţi pe din două,
Ca şi cum un fulger
Ar pătrunde în stâncă,
Stânca s-ar crăpa
Şi ar fi cu un vârf
Tâşnit spre cerul întunecat,
Iar cealalată jumătate
Dărâmată în bolovani în jos
La vale, în ape.
O jumătate care ţâşneşte în întuneric,
Dar în sus, în formele pietrei
Şi o jumătate rostogolită
În bolovani,
În marginea drumurilor,
Bătute de oameni.
>>>>>>>>>>
Cuvintele mele
Ţipă în mine,
Asemeni unui pian
Ce l-am călcat căzând ,
De frica unui vis.
<<<<<
Eu
Viaţa….
Eu plutem şi
El mă ţinea
De mână
Deasupra
Haosului !!
<<<<>>>>>>>
Privirile sunt doar un
Foc aparent,
Ce-l văd asemeni
Unei iluzii.
Cuvânt ţipător,
Ce e
Sunetul gol
Al pustiului
>>>>>>>>>
Focul cum arde aud,
Aud bătăile flăcărilor,
Trosnetul jarului încins,
Luminile ard ,
Eu ascult sunetul…
Focul arde în sobă
Afară ninge liniştit.
<<<<<<<<<<<>>>>>>>
Cuvintele sunt
Doar o scara
Prin care noi păşim
Asemeni privirilor
Ce ating depărtarea
Cu-n gest.
>>>>>>>>>>>>
O jumătate din mine n-ar mai trăi
Ci ar sta amorţită în iarbă
N-ar mai vedea nimic din ce se petrece,
Mută parcă ar fi gura mea,
Surde parcă ar fi urechile mele.
Pot eu oare să nu aud strigătul luminii
Ţipătul ei de durere,
Cufundată într-un somn adânc
Ce nu se preface?
<<<<<<<<<<<<<>>>>>>>>>>>
Să îmi răspunzi,
Să îmi arăţi sensul ,
Sensul cuvintelor
Înţelesul de nepătruns
În care eu sunt
Şi în care fug,
Fug mereu cu braţele deschise .
>>>>>>>>>>
Copilul din mine
Nu mai cade,
Împiedicându-se
De lucrurile lumii,
Copilul din mine
E atât de liber!!!!!!!!!
<<<<<<<<<<<>>>>>>>>>>
Unde era El
Când timpul meu murea.
Îl auzeam că-mi strigă
În spaţiile mele haotice
Ce răsunau…
De ce-ţi este frică ?
De ce nu ai încredere în Mine ?
De ce te îndoieşti ?
De ce eşti laşă ?
>>>>>>>>
Simţeam că sufletul meu murea
De atâta căldură,
De atâta lumină
Ce mă mistuia,
Îmi strivea privirea , inima !
Leşinasem,
Crezusem c-am murit
Şi în timp ce pământul
Deveni vulcan ce mistuie fumul şi aburul
Eu plutem şi
El mă ţinea de mână
Deasupra haosului !!
>>>>>>>>>
Murisem
Sau înviasem?
Ceva răsuna în mine,
Din hău auzeam…
„De ce nu ai încredere în Mine?
De ce te îndoieşti ?”
>>>>>>>>>>>>
O jumătate de flacără
Ardea în jos peste flori.
Crengile se scurgeau în flăcări
Pe pământul arzând.
Ardea pământul mereu,
Vulcanic ardeau stelele ,
Visele…visele…
Cealaltă jumătate de flacără zbura .
Aripi creşteau prin locurile
Unde ea ardea pământul
Aripi creşteau cu faţa spre lună
Aripi creşteau
Pe acolo pe unde zbura
Şi-n nebunia ei mare se izbi
De cealaltă jumatate a ei.
Luă foc tot pământul
Şi-n această ardere de jertfă
Flacăra deveni rotundă.
>>>>>>>>>>>>>
Faţa îngerului se înnegrise
Când aerul lumii se îndrepta în sus .
Copacii îşi plecau frunzele spre cer
Iar visul doinea pretutindeni.
Trei rânduri de ghiaţă sparse lumina ,
Una galbenă, una albastră şi ultima
Cea mai aproape de lume,
Neagră , în colţuri gri,
Pătate cu sânge verde,
Al florilor moarte .
>>>>>>>>>>>
Este un rând
Ce trebuie spart de lumină
Îi trebuie un sunet…
Uneori se aude ceva
La poarta inimii.
>>>>>>>>>
Zbor
Aripi
Aripi de înger
Foc…foc…foc…
Ardeau ochii
Ochii mei deveniră albaştri.
Cer …cer…cer…
<<<<<<<<>>>>>>>>
Tu , care eşti o umbră roşie
Scăldată în soare
Cu găurile chiroanelor în zări,
Dăruieşte-mi cheia iubirii Tale,
Fii călăuza gândului meu
În lumina privirilor Tale.
>>>>>>>>>>>>>
De ce apune creanga măslinului
Peste mormintele morţilor ?
De ce ramurile finicului
S-au uscat în
Întâmpinarea chinului Tău?
De ce nu-Ţi aud paşii
Ce se desprind din nori?
>>>>>>>>>>>>
Cerul s-a întunecat
Iar eu nu mai sunt!
Vino acolo unde eu m-am pierdut
Şi găseşte-mă Tu,
Găseşte-mă Tu,
În uitare.
>>>>>>>>>>
Mâinile mele au luat foc
Şi mă dor
Mă doare gândul meu
Şi cuvântul
Nu se poate naşte în mine.
>>>>>>>>>>
În mine durerea ară
Cu un plug în brazda sufletului,
Sămănând sămânţa iubirii
Şi cât mă doare ,
Cum se desface fiecare brazdă
De carne din mine şi cum îmi curg
Lacrimile mele de sânge alb,
Primind cuvântul nemuritor
Al iubirii Tale.
>>>>>>>>
Cât de mare imi este uitarea
Până când cuvântul Tău
Devine floare nemuritoare în mine.
Până când sămânţa
Ta va încolţi în mine ?
Până când, până când plugul acestei vieţi
Va săpa în mine cuvintele Tale nemuritoare,
Până când sângele meu alb
Va curge în pâraiele
Din care florile mele se vor hrăni
Şi vor creşte şi vor înflori.
>>>>>>>>>>
Voi ajunge oare până atunci când Tu,
Coborând din cerurile Tale atât de înalte
Şi atât de aproape de mintea mea,
Te vei plimba prin răcoarea serii
Printre florile mele şi copacii mei înfloriţi
Ce au crescut în trupul meu ?
<<<<<<<<<<<>>>>>>>
A tăcut,
A tăcut sunetul lacrimei
Şi-a rămas cerul pustiu de lacrimi,
Pustiu de cruci
De mâini înăltaţe , de aripi.
>>>>>>>
Mâinile mele tăcute,
Obrajii mei reci şi goi stau:
“ Hei” m-am auzit întrebată,
“Tu , pe cine iubeşti?”
“Nu ştiu” I-am răspuns,
“Iubirea e o taină”
Şi El m-a întrebat din nou
“Pe cine iubeşti ?”
Şi iarăşi I-am răspuns “nu ştiu”
A tăcut… a tăcut…a tăcut…
S-a lăsat noaptea
Şi El m-a întrebat din nou
“Pe cine iubeşti ?”
Am tăcut,
>>>>>>>>
Totul tace.
Am tăcut şi auzeam clipocitul
De rouă al soarelui…
După timp îndelungat
Am început să strig cu lacrimi
De sânge alb
Cu mâinile spre stele.
Dumnezeeuleeeee!!!!!
<<<<<<>>>>>>>>>>>>>>
Mergi încercând
Şi încearcă mergând,
Lasă gândul să vibreze în tine,
Învinge-ţi teama
Şi lenea prin chin,
Încearcă să plângi că nu poţi
Şi vei râde.
>>>>>>>>
Hai, descoperă
Ce cauţi anume,
Nu te lăsa furată de gânduri.
Încearcă să poţi,
Că asta e-n tine.
<<<<<<<<<<
Ai auzit glasul
În dimineţi fără soare ?
Dar steaua de sus
Ai privit făr ’să ştii…
E steaua ciobanului
Ce luminează intrarea,
E crucea de ghiaţă ce
Captează lumina.
Din vis.
<<<<<<<<>>>>>>>
Ce sublimă-i tăcerea
Şi ce’nalt e colindul,
Ce sensibil e glasul ,
Ce adâncă e noaptea .
Totul în toate
E un abur al slujbei
Emanată din
Universalitatea
Lui Dumnezeu.
<<<<<<<<<<<<
Cuvintele…
Cuvintele nu-mi mai ajung
Mă opresc să rostesc un cuvânt
Şi inima-mi bate tăcând
Iar cugetul se opreşte
Ochiul îmi vede ceva
Dar nu poate să-mi spună
Doar priveşte şi tace.
<<<<<<<<<<<
Şi eu tac uitând să vorbesc
Cuvinte neînţelese.
<<<<<<<<>>>>>>
Aş mângâia zările
Aşa cum mi-aş muia degetul
Arătător într-un strop de apă curgând
Şi tâşnind în inima pământului,
Depărtarea este undeva
În zările inimii
Şi focul din mine l-a cuprins
Într-o privire rotundă.
<<<<<<<<<<<<<>>>>>>>>>
Cuvintele parcă mi-ar fi
Doar nişte culori estompate,
Parcă privesc departe
Şi vreau să văd
Cum El se apropie.
<<<<<<<<<<<<
Şi totuşi, departe…
Departe este aici, aici
Unde El păşeşte
Iar eu doar privesc tăcând.
<<<<<<<<<<<>>>>>>>>>>>>>>>
Câtă singurătate, câtă pace respingătoare !
Toată tăcerea asta din creaţia Ta
Mă înghiaţă,
Dacă nu ai fi Tu, dacă nu ai fi Tu,
Să-mi înalţ gândul meu la Tine,
Ce m-aş fi făcut de atâţia ani,
De singurătate.
<<<<<<<<<<>>>>>>>>>>>>
Dincolo de tot ce văd ,
Nu-l pot vedea
Pe Cel pe Care eu Îl caut !!!
>>>>>>>>
Tu, care ai creat norii,
Care ai creat ploaia,
Care ai creat pădurile şi cerul, şi stelele,
Unde eşti ?
Unde eşti ?
Ce sfioase sunt florile
Când trec pe lângă ele ,
Cât de limpezi sunt apele ,
Izvoarele, fântânile,
Cât de sclipitoare sunt toate astea !
>>>>>>>>>>>>
Unde eşti Tu,
Cel ce ai creat toate ?
Toate acestea în mijlocul cărora
Eu trăiesc,
Unde eşti Tu,
Cel ce ai făcut toate ??!
>>>>>>>>>>>>
Cât de frumoase sunt florile astea ,
Lăcrămioarele, cât de albe,
Ca nişte clopoţei.
Cât de verzi şi ascuţite ,şi lungi
Le sunt frunzele !
Tu care ai creat minunea asta de floare,
Unde eşti, unde eşti ?
Şi Tu, Tu , iubitorule,
Cel ce ai creat toate ?
Unde eşti de nu-mi este teamă,
De nu-mi este frică să merg
Prin pustietătile astea ?
>>>>>>>>>>
La o fântânâ stă cineva, cu capul plecat
Între palme, rezemat.
Oare cine-o fi cel ce stă
Cu ochii închişi, cu ochii plânşi ?
M-am aşezat lângă El şi-am tăcut,
Şi toate întrebările dispăruseră.
http://www.victoritadutu.home.ro
victoritadutu@yahoo.com
Volumul VI
Punctul de la infinit
1
dansul sferelor,
muzica lor o ascultã
doar cel ce stã
într-o stare de ordine,
nu ne fie fricã
pãşim cu grijã peste
iluzoriu
2
punctul de la infinit,
lumina lui vine de departe,
iar noi atigem depãrtarea
cu un gând,
cu un gest,
doar un drum ne desparte
în depãrtarea lui,
e drumul gândului
cãlãtor cãtre stele
3
zbor în interiorul conştiinţei mele
desprinderea de pãmânt
este foarte uşoarã,
nu-mi mai este fricã sã merg
pânã departe,
acolo doar unde gândul
poate atinge depãrtarea
cu-n gest
albastrul infinit
îmbrãţişeazã zborul
4
muzica sferelor
într-o rotire graţioasã a gândului,
trei fante de luminã
cuprind nemãrginirea,
pentru cã dincolo de tot ce vedem
este plutirea visului
în neputinţa de-a vedea
depãrtarea ,
ce ne salutã
sã o privim,
ca sã putem merge cânva
pânã departe, în
zãrile cosmosului
5
prea multã depãrtare
într-un gând
punctul de la infinit
este unul de foc,
iar omul priveşte
spre el,
prin pomul cunoaşterii
ce ne invitã la cãlãtoria
dincolo de noi înşine
6
eu cred cã
dincolo de univers
este lumina,
ce face ca totul din noi
sã tresalte
în zâmbet de stele,
nu ne fie teamã
cã ea vine cu putere spre noi,
noi privim acum
spre ceea ce vom merge.
7
ochiul naturii
primeşte fiinţa plãpândã
ce a pãşit deja
pe drumul tulburãtor
al conoaşterii,
a fãcut timpul
sã se lupte în ea
pe viaţã şi pe moarte
şi acum poate privi liniştitã
cu trupul ei de gând,
in ochiul ce a chemat-o
mereu sã vinã
sã se poatã privi
ca într-o oglindã
8
haos şi luminã
putem face ca lumina Lui
sã ne despartã
pe noi de haos
doar gândul depãrtãrii
şi al cãlãtoriei
ne poate chema
spre departele
ce devine aproape
9
genezã
lumina a pãtruns
albastrul infinit
si acesta se indepãrteazã,
lumina poartã pecetea treiului
şi numai gândul cautã tãcut
punctul din depãrtare.
10
tu esti lumina
si ai cuprins zborul,
depãrtarea mã înfricoşeazã,
dar zbor,
pentru cã departele tãu
mã chiamã sã zbor
fãrã fricã.
11
chipul de copil
priveşte dincolo de fereastrã,
privirea strãpunge
vârtezul vântului,
care face loc privirii
sã poatã sfredeli,
pânã departe
în zãri.
12
spirala timpului
cuprinde în ea
lumina
si omul danseazã
în aceastã bucurie
ce rãul nu o pate cuprinde,
pentru cã a fost învins
de El.
13
energii creatoare,
ce fac sã devinã luminã
tot ce ele ating,
întreite sunt
în cãlãtoria lor purã
necunoscutul nostru
cautã cu ardoare
un nou înţeles,
ce stã ascuns
dincolo de aparenţe
14
starea de ordine
este doar o plutire,
haosul rãmâne undeva departe,
foarte departe,doar sfera creatoare
al unui nou înţeles
apare
cãtre cel ce pluteşte
cu gândul la El.
16
fecioara e cu gândul la El,
pluteşte deasupra apei,
într-un pustiu
ce ar putea sã ne înspãimânte,
ea zboarã mai sus decât munţii,
şi timpul împreunã,
pentru cã sufletul ei
trãieşte un nou înţeles,
departe de zgomotul lumii
17
haosul ne înspãimântã
dar pentru ca el
sã nu mã cuprindã în vârtejul lui,
caut lumina,
ce se pune zid
între mine şi el,
incerc sã privesc punctul de departe,
e punctul de la infinit,
e puntul de jertfã
în înţelesul lumii.