imi cer scuze ca e asa de lunga
dar e frumoasa

www.ilincanatanael.wordpress.com

REGELE BOLNAV

I
A fost o data un rege tanar  care traia singur pe o stanca, intr-un castel din vechime, facut din mosii si stramosii lui, izolat de lume si de ochii oamenilor care ar fi putut sa ii pangareasca imaginea, viata si trainicia.
 Avea imparatia  lui asa de mare, pana la marginile pamantului, si a incercat din toate puterile lui sa faca binele si acesta  sa fie prezent in viata oamenilor pe care el ii stapanea si avea grija de ei, insa a vazut ca rautatile erau  la fel  de mari sau erau la fel de inspaimnatatoare cu cat se straduia el sa fie mai bun si sa ii invete pe oameni sa fie cinstiti, corecti, puternici si drepti.
Rautatile si prostitutia zilnica in care traiau oamenii ajunsesera sa il dezguste si sa il dezamageasca asa de mult, incat de suparare ajunsese pe jumatate nebun si ca sa se protejeze pe el insusi, se hotara sa traiasca singur si retras de lume.  Vazuse prea multe rautati si voia sa fie cat mai departe de ele.
Se simtea extraordinar de bine, in aceasta singuratate care il proteja. In castelul lui admira in fiecare dimineata lumina soarelui, care ii inclazea ochii, privirile, fruntea , corpul, mainile , bratele, si se ruga lui Dumnezeu si ii multumea ca duce o viata asa de frumoasa, asa de cuminte, asa de linistita pentru sufletul lui si pentru nervii lui.
Noaptea  se uita la stele si asculta cantecul privighetorilor, si al pasarillor de noapte din padure, care ii dadeau concertul linistitor si plin de viata.Cand erau furtuni si trasnete, admira lumina aceea asa de puternica care taie cerul si intunericul cu atata putere si se gandea ca asa trebuie sa fie si mintea omeneasca, asemenei puterii si luminii unui trasnet care lumineaza si aduce ploaia intelegerii peste acest ocean de intuneric al degradarii si prostiei omenesti. De multe ori isi zicea ca in intunericul acesetei lumi pline de rautatae , cel care gandeste si face, si pune in lucrare binele e ca fulgerul care produce atata lumina pentru o perioada asa de scurta de timp, dupa care intunericul devine din nou stapan, insa ce s-ar face lumea asta fara trasnetele si fulgerele oamenilor care creeaza si imping  lumea  si umanitatea sa merga inainte. Nu ar mai fi cu putinta ploaia daca daca fulgerele si tunetele nu ar fi.
De la un timp, cu cat era mai bolnav de lume  si mai singur din cauza ei, a observat cum  in fiecare dimineata se  auzea o muzica teribila, parca era venita din cer si de pretutindeni si se desfata in aceasta beatitudine, care picura direct in inima, in suflet si il curata de toate aceaste mizerii care le stransese in el si acuma se scurgeau in permanenta pe la picioarele lui, ramanad curat si eliberat ca o lacrima. Desi statea intr-o asa de mare izolare, simteade fiecare data cand ceva rau se intampla in regatul sau, el nu mai voia sa stie, insa tot nu reusea sa se despreinda de aceasta rautate,de aceste stari,  avea anumite perceptii ale lui care ii faceau rau. Se simtea bolnav de atata prostie si nu stia cum sa se vindece, credea ca daca sta  singur si izolat de tot ceea ce este mai rau si mai urat in aceasta lume, poate sa se faca sanatos.
In fiecare dimineata cand se trezea si auzea aceasta muzica simtea cum se vindeca putin cate putin, parca se vindeca de lume si de toate urateniile ei. Cu cat trecea timpul, cu atat era mai apropiat de acea muzica si se simtea legat de ea. Dar in acelasi timp devenea sanatos, se purifica, nervii lui nu mai erau asa de incordati, sufletul lui nu mai  era asa de apasat, de impovarat. Nu se scula dimineata decat ca sa auda aceasta muzica si sa simta cum se faca sanatos pe z ice trece. Ii placea mai ales aceast sentiment  pe care i-l dadea muzica aceasta, de a fi si de a veni de preturtindeni, parca era coborata din cer.
 La inceput cand venise pe aceasta stanca sa traiasca in izolare, desi era asa de tanar, parca era o fiinta batrana, care nu mai poate sa scape de moartea care il astepta ireversibil, asa devreme si  repede, parca se retrasese aici ca sa moara singur  si nu  ca sa traiasca. Tineretea lui  nu mai avea nici un sesn si nici o valaore si nici o putere, se simtea cu sufletul asa de batran de parca tot ceea ce vedea si traia erau deja din trecut iar el era sortit sa traiasca undeva in viitor, undeva departe de timp, undeva intr-un alt loc in universul aceasta asa de mic pentru el. Se simtea asa de batran si de bolnav incat nici universul cu toata frumusetea lui nu mai putea sa mai faca altceva decat sa il stranga, sa il nimiceasca, si sa il reduca la un punct si apoi la neexistenta. Voia sa stea aici ca sa se vindece de aceste trairi, de aceste neputinte ale sufletului, de aceste perceptii.
Muzica aceasta ii reda tineretea si vigoarea lui de alta data care il facuse atat de puternic, de vestit, de bun, de laudat, de iubit de oamnei, dar si urat si deispretuit de cei care nu puteau sa traiasca decat prin rautatile pe care le faceau zilnic.Ajunsese sa imparateasca atatea sate, atatea orase , atatea tari, parca tot pamantul ajunsese  sa fie la picioarele  lui, pentru ca el asa era la inceput, cel mai puternc om, dar rautatile lumii si ale oamenilor il facusera sa devina tot mai mic, si mai slab, si mai bicisnic, si mai neputincios, il facusera aproape nebun.
Muzica era in timpul zilei , dimineata, iar in timpul noptii se auzea, dar mai incet si de putine ori, era altfel noaptea acea muzica, noaptea era ca un cantec de jale si de durere, de eliberare, iar ziua era una de putere, de forta, de biruita, de lupta. Muzica de noapte il facea melancolic si il adormea, iar muzica din timpul zilei ii dadea aripi sa zboare si sa lupte, sa se faca sanatos si puternic, sa nu mai fie bonav de singuratate si de rautatile acestei lumi, care il faceau sa stea departe de frumusetea lui Dumnezeu.
Dupa un timp el se vindecase fara sa stie si simtea nevoia sa nu mai stea intr-un loc, ii venea asa cate un dor de duca, sa colinde si sa plece in alte imperii, in alte tinuturi, in alte imparatii, nu voia sa se intoarca acasa la el, voia sa colinde, insa nu putea sa paraseasca muzica lui, dragoastea lui, aceasta stare de armonie si de sanatate ,si de bine pe care o dobandise, simtea ca el nu mai putea sa mai traiassca fara muzica asta care il facea puternic, il readucea la starea lui de inceput de glorie, de intrecere cu el insusi si cu idealurile lui pe care le purtase in el atata amar de vreme si luptase sa le duca la indeplinire. De acea nu voia sa plece sa se lipseasca de ea, credea ca daca nu o sa mai asculte aceasta muzica se va face la loc bolnav, daca va pleca de aici acest loc se va strica el se va rataci si nu o sa mai poata sa se intoarca nicodata aici, pentru ca era in varful unei stinci, se straduise din greu sa ajunga in locul acesta rupt din rai, asa credea el ca poate sa fie raiul.
Intr-o zi i-a venit un gand ciudata si puternic, care tuna in el ca un fulger inspaimanatator de care se minuna, un gand, un indemn puternic, un dor, ca sa vada de unde vine muzica, cine o canta, cine este cel care interpreteaza muzica asta si o da universului intreg, cine este cel asa de frumos care compune o muzica asa de frumoaa.,, voia sa stie cine o canta, pentru ca era ceva cu totul si cu totul unic. Nu stia cum sa faca sa afle, pentru ca avea nevoie de multa putere sa ca umble. El acuma era perfect sanatos, gandul aceasta, ca ar putea sa afle cine e cel care canta ii dadea putere, ii dadea speranta de viata, avea in inima lui dorinta ca sa-l rasplateasca pe cel care ii daduse linistea si viata , pentru ca el era convins ca muzica asta il facuse complet sanatos. Daca el nu ar fi auzit in fiecare dimineata si in fiecare nopate muzica asta, nu si-ar fi revenit, ar fi murit, asa credea el si asta era si in realitate. Muzica asta il facuse puternic si il salvase de la nebunie.
Avea in el aceasta dorinta teribila ca sa mearga si sa vada cine e cel care canta,  care este interpretul si cine este fiinta aceea asa de minunata, de specila, de dumnezeiasca, de ii daduse sanatatea pentru ca el atunci cand venise aici, in padure, pe stanca asta, in castelul acesta, era pe jumatate nebun de durerile si de suferintele lumii. Iar acuma devenise complet sanatos, complet vindecat, era cel tanar , mai tanar si mai puternic decat asa cum venise.
Puterea in  el crestea si simtea cum nu mai poate sa ramana, sa stea aici, in stanca asta izolat, si departe de cel care cantase si il facuse atat de fericit. Numai ca nu stia cum sa faca si atunci se gandi si gasi solutia.
O sa ma ghidez numai si numai dupa muzica, o sa ma indrept numai incotro va canta muzica, daca ma ratacesc o sa ma intorc. Dar daca voi avea drumuri fara o iesire, ce o sa ma fac, daca o sa intalnesc tinuturi asa de prapastioase incat nu o sa gasesc iesirea, ce se va intampa cu mine, daca nu reusesc sa ajung. Nu se poate, o sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa biruiesc, o sa gasesc solutia la momnetul potrivit, pentru ca muzica aceea o sa ma faca si mai puternic, iar eu acuma sunt complet sanatos si vindecat de orice fel de moleseala si de slabiciune.”
Asa ca in urmatoarea dimineata cand muzica se auzea din nou nici nu mai astepta mult si porni la drum dupa sunetul aceal divin care mergea si se auzea de pretutindeni.

II
Ei, si incepura cautarile. Nu mai stia ce sa faca de fericire pentru aceasta cautare si pentru aceasta calatorie, pentru ca cel mai frumos acum era ca putea sa mearga, ii parea rau de castelul acesta insingurat pe care l-a parasit dar era hotarat ca dupa ce il va rasplati pe cel care l-a vindecat, sa se intoarca aici pentru a se odihni din cauza calatoriei. Se va duce in impartia lui si va da cel mai mare ospat si il va incununa cu daruri pe cel care a avut o asemnea putere asupra lui de l-a vindecat si l-a redat celorlati, atata de frumos. Era asa de fericit ca aproape ii venea sa zboare, sa fuga, sa cante el insusi, alaturi de cel care canta o asemenea muzica de il inveselea asa de tare si ii dadea putere, si-i dadea aripi sa zboare.
Cautarea acaeasta si calatoria aceasta il facea cu adevarat fericit si il facea sa se simta in al noualea cer. Nu se lua decat dupa acel cantec, unde il auzea mai tare, in acel loc se indrepta. De multe ori pistele erau false pentru ca acest cantec se auzea de pretutindeni si de aceea ii venea greu sa se ia dupa el. Trebuia sa se concentreze sa vada si sa auda din ce parte se aude cel mai tare si apoi sa se indrepte spre sensul cantecului cu mai mare intensitate. Plus ca erau ceasuri in care sunetul muzicii nu se auzea si atunci trebuia sa stea in loc nu mai putea sa mearga mai departe pentru ca nu stia incotro sa o apuce. Atunci statea in loc si dormea, visa, se obisnuise asa de mult cu acel cantec, ca-i devenise indispensabil ca aerul. Atunci cand nu mai putea sa-l auda, se aseza cu spatele la pamant si cu fata la cer si singur incerca sa cante si sa repete, sa imite cantecul care ramanea asa de mult in inima lui care i-o cumprisese de un dor pe care nu stia sa si-l explice si de care ii era asa de teama. Privea cerul si ar fi vrut sa zboare, asemeni unei pasari, tot mai inalt si sa simta, si sa traiasca acea libertate a oricarei stari lipsite de orice determinare. Plangea linistit, lasa sa ii curga lacrimile usor in pamantul care-l primea si in felul acesta se elibera. Dupa ce plangea, de multe ori observa ca incepea sa se auda cantecul, dar asta nu de fiecare data. Plimbarea lui era ca o lunga suferinta dar si a ca o lupta prin care se elibera de ea. Nu mai avea rabdare, simtrea cum trebuie sa ajunga repede acolo la cel care canta, simtea ca acel cineva are mare nevoie de el, asa cum si el are o asa de mare nevoie de muzica lui, asta il cutremura. Isi zicea:” dar daca cel care canta are o mare nevoie de mine, asa cum si eu am avut si am o asa mare nevoie de el, trebuie sa ajung acolo neaparat, of, si nu pot sa merg decat daca incepe sa cante, pentru ca altfel nu am nici un fel de reper.
Daca ar fi sa o pornesc asa de unul singur, si poarte ca merg pe drumul drept”.
 Si chiar a inceput sa mearga si a mers, numai ca nu se mai auzea nimic si a trebuit sa se intoarca la locul de unde ramasese si abia atunci observase cum incepe cantecul din nou sa apara si sa se faca auzit in inima lui. Atunci, incepu din nou sa mearga si voia sa fuga, sa mearga mai repede. I se parea  ca pierde timp, un dor nestiut ii cuprinsese sufletul pentru ca simtea ca ar putea descoperi ceva cu totul si cu totul unic in viata lui si in existenta lui. Merse asa inca o perioada buna de timp si mai scurta din drumul pe care il avea de parcurs, pentru ca nu stia cat avea de mers si unde trebia sa ajunga si nici cat de lung ii era drmul, pentru ca mergea in necunoscut.
III.
Muzica tacu si el trebui sa se operasca din mers si din cautat .Se odihni pentru ca nu mai putea de oboseala si de dezamagire pentru ca el se astepta ca o sa ajunga foarte repede la cel care canta si in felul acesta va putea sa ii multumeasca. Dar  nimic, drumul parca se lungea devenea tot mai obositor iar muzica aceea se tot indeparta de el si nu stia incotro sa mearga sau se sa indrepte pentru ca mereu avea aceeasi senzatie ca vine de pretutindeni si nu de undeva anume. Numai bine nu termina de gandit aceste framantari ca se si trezi auzind din nou cantecul acela. Bucuros ca o poate cauta din nou, o porni la drum, avu asa o senzatie ca nu era timpul pentru aceasta muzica, pentru ca de obicei la ora aceea nu canta, niciodata la acest ceas muzica nu a auzit-o si plus ca tot cautand observa ca nu mai avea acel dor ca sa il gaseascape cel care o canta si parca nu era la fel cu cea pe care o auzise si se vindecase, dar pare sa nu bage de seama aceste senzatii si o porni mai departe sa caute sursa si locul acelei muzici binefacatore pentru el si pentru  inima lui. Ajunse intr-un tinut de unde nu mai putea sa iasa, in care toate erau la fel, in care isi pierdu toate reperele, un tinut ciudat in care nu mai stia de e noapte sau zi, intuneric sau lumina, daca mergea la rasarit sau la apus. Incerca sa se intoarca, dar pierdu definitiv orice drum de intoarcere si orice reper. Ba mai mult, cand voi sa se intoarca vazu cum se afunda cu piorul in acele mlastini inselatoare acoperite de iarba  si nu mai putea sa mai mearga mai departe, de parca totul ar fi fost pentru el sortit sa il omoare. Se afunda tot mai mult in mlastina aceea si nu mai putea sa iasa. Disperarea il cuprinse si nu mai stia ce sa faca ca sa prinda putere sa se salveze pentru ca avedea cum mlastina aceea il cuprinde tot mau mult si el nu mai are nicio sanasa sa se scape. Gasi ca prin minune o creaga de copac de care se agata in disperarea lui si cu eforturi supraomenesti incerca sa iasa de acolo si pana la urma reusi.Din mlastina aceea scapa dar nu mai stia cum sa mearga mai departe. Isi dadu seama ca auzi o muzica inselatoare de ajunse sa se rataceasca in felul acesta dar nu avu ce face trebui sa orbecaiasca cateva zile pana sa gaseasca drumul de intoarcere. Ajunse ca din intamplare chiar in locul de unde plecase si atunci auzi asa ca din departare muzica cea adevarata acare era muzica inimii lui si a dragostei lui. A salvarii lui. Ar fi vrut sa mearga mai departe, sa ajunga la cel care canta pentru ca dorul in el crestea asa de tare si nu-i dadea pace pana ce nu s-ar fi sculat si ar fi inaintat . Insa era prea oboist, prea suparat pe el, ca putuse sa se rataceasta in felul acesta, atata de sptupid si de rusinos.Trebuia sa se odihneasca pentru ca altfel ar fi murit din cauza efortului. Dormind asa, auzi dintr-o data doua muzici la fel care se suprapuneau una peste alta. Una era cea adevarta care il vindecase si cealalta era ca un fel de imitatie a primeia si care il dusese la ratacire si aproape de moarte. Statu foarte mult sa le asculte pe amandoua ca sa poate sa faca deosebirea dintre cea buna si cea care era nebuna. Si se intreba, oare cine incearca sa imite muzica asta ? Oare nu-si da seama ca face un lucru rau cantand asa. Insa el nu stia ca acea muzica care se suprapunea era ecoul primeia care se intorcea la cel care canta pe o alta cale si asta il ducea la ratacire pe imparat. Cand toate se limpezira in mintea lui si cand muzica aceea divina se auzea de una singura o porni la drum din nou cu forte proaspete si cu o si mai mare incredere in el insusi.

IV
Merse condus de muzica lui pana ce ajunse in fata unui zid de netrecut. Cand se uita in sus nu mai putea sa vada decat cerul, asa era de inalta stanca aceea din piatra pe care in mod normal ar fi trebuit sa o depaseasca. Se duse in stanga o bucata de vreme, gandindu-se ca poate exista o cale de a ocoli acea stanca, dar vazu ca daca se indeparteaza pierde acel sunet atat de frumos si nu mai are nici o calauza care sa ii arate drumul. Fu nevoit sa se intoarca din drum si sa ajunga din nou acolo de unde plecase pentru ca acolo era locul unde se auzea cel mai tare muzica lui. Merse si in partea stanga o bucata buna de zi si aici pati la fel si a trebuit sa se intoarca. Asa ca se vazu nevoit sa escaladeze acel munte de piatra asa de abrupt pentru ca numai in  felul acesta putea sa se indrepte si sa fie tot mai aproape de muzica lui. Urcusul acesta era aproape imposibil de facut si trebuia sa se odihneasca pentru ca efectiv il lasau puterile. Se temea si se intreba, ce  o sa faca atunci cand nu o sa mai auda muzica, daca este pe un drum gresit. Daca o sa se faca noapte si el nu o sa mai vada ce face. Trebui sa se opreasca de nenumarate ori ca sa se odihneasca. Insa a observat un lucru tare ciudat, ca atunci cand se oprea  muzica tacea. Daca el se chinuia sa escaladeze muntele, muzica era tot mai tare si mai mare ca o dorinta care crestea in el si care ii dadea puterea sa urce si sa mearga mai departe orice ar fi. Muzica aceea era in el insusi in primul rand pana sa fie in afara lui. Si daca se oprea, se opera zi muzica, si parca nu mai avea tarie sa mai mearga, parca i se sfarsea vlaga si puterea in el. Ca sa faca inca un pas pe muntele acela asemenea alpinistilor care escaladeaza cele mai mari si mai periculoase inaltimi trebuia sa se chinuie groaznic. Asa trebuia sa faca si el si nu trebuia sa se lase invins, nu trebuia sa renunte . Pentru ca acest drum devenise pentru el o chestiune de viata si de moarte . I se parea ca daca nu se duce sa vada  ce se intampla cu muzica aceea si de unde vine si cine o canta, viata lui nu mai avea  nici un sens, pentru ca muzica aceea era esentiala pentru el, era muzica vietii lui, care il facuse sanatos si il scapase de la nebunie si moarte. Era un fel de ambitie barbateasca pentru propriul lui orgoliu si pentru propria lui putere launtrica, ca sa duca pana la capat acest drum inceput de el. Nu avea rabdare nici sa se odihneasca prea mult timp pentru ca i se parea ca acolo sus va trebui sa gaseasca pana la urma tot ceea ce el cauta. Asta voia sa afle si cu forte noi trebuia sa urce, sa se duca, sa mearga mai departe orice ar fi si orice s-ar fi intamplat. Trebuia sa izbandeasca, trebuia sa faca asta, nu avea voie sa renunte sau sa dea inapoi. Cale de intoarcere  nu mai era pentru el. Cu cat inainta spre varful muntelui cu atata se apropia si mai mult de muzica lui asa de draga si care ii dadea putere. Observa ca aici nu mai era nici seara, nici noapte, nici dimineata ci era o permanenta zi, asa ca nu mai stia cate zile a mers sau a stat, nu mai avea nici o notiune a timpului, pentru ca aici timp parca nu mai era. Dupa chinuri indelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu pana in varful acelui munte care era undeva in afara aceastei lumii si in afara acestiu timp pe care noi il triam, Asa i se parea lui ca este. Acolo sus departe de aceasta lume tocmai in varf, dadu peste un castel plin cu gradini inflorite cu pomi, era o gura de rai dar  nimeni, absolut nimeni nu traia in acea gradina, parea sa fie pustie, numai flori, copaci, si ierburi si stanci de piatra, nici tipenie de pasarea nu zbura pe acolo si nici tipenie de om. Cand calca in interiorul castelului muzica aceea tacu. Si el se simti nedumerit, nu stia incotro sa mai mearga pentru ca nu mai era ghidat de nimic. Si pentru ca tot nu avea ce sa faca cu acest interval de timp incepu sa cerceteze gradina aceea tot mai mult ca sa se familiarizeze cu acel loc si cu acea priveliste. Numai cordoare de copaci seculari care te infiorau cu acea maretie a inaltimilor, dar si cu acele radacini care veneau parca de undeva din inima pamantului. Castelul era asa de ciudat ca totul era sapat in stanca, in piatra, parca era unul din cele mai indepatate timpuri, sapat de niste uriasi.Si peste tot numai flori, numai flori care faceau ca toata aceasta gradina sa fie cel mai frumos loc de pe pamant.
Deodata simti cum in apropierea lui se aude incet, parca stingandu-se muzica si tresari. De data aceasta muzica era asa de lina si de inceata , abia se auzea si el se sperie si se minuna si nu stia de unde vine si se duse mai aproape de un loc ciudat , pustiu, acoperit cu multe radacini si care nu avea nici o flare care sa creasca pe el. Erau niste radacini vrajite, ciudate, demonice care erau crescute cu atata ciuda si atata ura parca sa acopere ceva ca sa nu mai iasa la viata. Muzica aceea in surdina parca lipsita de viata se auzea de acolo din interior, de sub crengile acelea asa de urate care sufocau sufletul acela care canta acolo. El se duse repede si cu cutitul pe care il purta permanent la el, taie tot mai multe crengi, tot mai multe pana  ce ajunse in mijloc si acolo cad se uita, ce-i vazura ochii, era o pasare maiastra care canta prinsa in crengile acelea care o strangeau si o acopereau ca sa o sufoce, ca sa o omoare. Si ea trebuia sa cante, ca in felul acela sa poata sa se opuna crengilor care o strangeau, care o sufocau si numai in felul acesta putea sa traiasca. Numai in felul aceasta putea sa respire. Iar imparatul anjunsese intr-un fel la timp, sa o salveze, pentru ca ea nu mai putea sa reziste inca mult timp in aceasta stare de sechestrare. Imparatului nu-i venea sa creada ca vede asa ceva . Lua pasarea eliberata de acolo, care era abia vie, abia de mai rasufla, pentru ca rasuflarea ei era numai cantecul acela care o facuse atat de vestita in toata lumea, numai ca nimnei nu stia ca era cantecul ei de supravietuire. O duse si o aseza pe cea mai frumoasa floare care crestea in interiorul castelului si cand o puse acolo sa o admire pentru ca imparatul simtea cum nu se va mai putea lipsi niciodata de pasarea aceasta minunata care ii salvase viata si mintea de la nebunie, pasarea aceea se tranforma intr-o printesa de o frumusete si inteligenta, cum nu mai vazuse el niciodata, era frumusetea asemanatoare imparatului, pentru ca printesa aceasta semana perfect cu regele acesta tanar si puternic.
O vraja ciudata o facuse, o tranformase pe acea printesa in pasarea care era tinuta strans in cregile acelea urate, care cu timpul devenisera cea mai infricosata inchisoare pentru ea, si numai asa putea sa supravietuiasca si sa se opuna acelor crengi care o strangeau. Insa ea nu stia ca acel cantec al ei se auzea pana la marginile pamantului. Nu stia ca acel cantec al ei facuse sanatosi miloane si milioane de oamnei, nu stia ca prin melodiile ei de supravietuire, cu cat se lupta mai mult sa nu fie sufocata de crengi cu atata cantecul ei era mai puternic si mai viu si mai eliberator pentru altii nu numai pentru ea insasi. Nu stia ca milioane de oameni devenisera sanatosi la minte si la trup din cauza aceastiu cantec al ei. Dar numai unul singur se dovedi vrednic sa duca aceasta cautare pana la capat, sa afle cine este cea care canta asa si sa vina sa o salveze. Acesta era imparatul nebun de iubire, de  singuratate, de lume de viate, de existenta,  care o lua de mireasa si de sotie si condusera impreuna pana in ziua de astazi acea impararie in care toti oamneii sunt fericiti si nu mai exista nici  un rau pe pamant.
 Ei traira fericiti vesnic in imparatia binelui, a drepatatii si a vietii eterne.
Ilinca Natahanel( victorita dutu)
1.prima incercare-muzica falsa
2.adoua incercare –mlastina care il inghite
3.a treia incercare este urcusul pe stanca aceea cea mai inalta unde gaseste pasarea inconjurata de crengile acelea care o sufocau si ea trebuia sa cante ca sa se salvaze, numai cantand putea sa se opuna acelor radacini  carnivore care o sufocau si o omorau. Cantecul ei este unul al supravietuirii si al luptei pentru o gura de aer, de viata de putere. Cand regale o elibereaza din acele crengi ea devine printesa vietii lui, regina si imparateasa imperiului, femeia care o cautase atata timp ca sa-I fie sotie si mireasa si regina a lumii.